Cum am făcut grevă în '91

În timp ce citeam Anii '90 şi bucureştenii, mi-am adus aminte de o poveste din anii ăia. Mai exact, participarea mea la o grevă în '91. Eram în clasa a VI-a. Ministerul decisese ca şcoala din Drumul Taberei în care eram învăţam să fie desfiinţată, urmând ca elevii şi profesorii să fie mutaţi în şcoala alăturată. Adică peste gard. Acum decizia mi se pare logică, dar atunci... În şcoala de alături funcţionaseră până în 90 şi câteva clase ale unui liceu industrial. S-a decis ca acele clase de liceu industrial şi întregul liceu industrial aflat la 10 minute distanţă să fie mutate în clădirea în care funcţionam noi. În clădirea liceului industrial urma să fiinţeze un nou liceu teoretic, iar cele două şcoli generale situate una lângă cealaltă urmau să fie unite sub acelaşi acoperiş.
Dar şcoala de alături avea o reputaţie proastă. În afară de destul de mulţi repetenţi, se zvonea că acolo sunt furnici, că e mizerie (dar probabil că astea au fost inventate în timpul grevei). Părinţii şi profesorii s-au opus deciziei ministerului şi au refuzat să accepte mutarea. La 15 septembrie, noi am intrat în şcoala noastră şi am ocupat-o. O păzeam în ture. Elevii nu mergeau la şcoală pentru ore, ci doar pentru a ţine ocupat teritoriul. Adică veneau şi stăteau în bănci fără să facă nimic. Şi era mai multă linişte decât la ore. S-au organizat şi ceva proteste cu strigături, pancarte şi huiduieli în curtea şcolii, în faţa ministerului, în faţa televiziunii. Încet-încet, profesorii au început să se ducă la ore la şcoala alăturată. Probabil că îi ameninţaseră că nu le dau salariile, că îi dau afară. Aici erau nevoiţi să predea la pereţi. La propriu. Nu era niciun elev în clasă. Apoi, au început să apară şi elevii. Se făceau ore cu unu-doi elevi. Apoi au început să se sperie şi părinţii: că le rămâne copilul repetent, că pierde copilul materia... Aşa că, în cele din urmă, ne-am mutat. Prin noiembrie.
Eu, bineînţeles, am fost unul dintre cei care s-au dus la noua şcoala când greva era deja pe sfârşite. Nu pentru că mi-ar fi păsat în ce clădire trebuia să merg sau pentru că mi-ar fi fost frică de furnici. De altfel, nu cred că am stat vreodată în clasă ca să păzesc şcoala. ( La mitinguri am participat, în schimb. ) Dar era o senzaţie foarte plăcută dimineaţa: când ceilalţi se duceau la şcoală, eu mă duceam la fotbal. Trebuia să mă antrenez. Eram portarul cartierului şi tocmai mă transferasem la A.
La sfârşitul clasei a V-a, conducerea şcolii a a avut ideea "genială" să reîmpartă clasele în funcţie de medii. Cei mai buni intrau la A, iar cei mai slabi la F. Vă daţi seama că niciun profesor nu voia să predea la cei mai proşti, dar asta e altă discuţie... Eu eram la B. Cum peste tot în lume, după cum văzuserăm şi noi la televizor, se practicau transferurile, m-am transferat şi io la A, acolo unde erau şi cei mai buni fotbalişti. Culmea, ăia de la D,E,F erau slabi şi la fotbal. Cu fotbalul a mers bine, dar pe alte căi, adică pe bază de medii, nu am reuşit să ajung la A în anii următori. Însă greva, care a durat două luni, a fost una din cele mai frumoase perioade din istoria trecerii mele prin şcoli.

p.s. despre carte, cu proxima ocazie

De partea cealaltă - Fatih Akin

Dacă vi s-au părut enervante/stupide/contrafăcute coincidenţele din Babel, n-are niciun rost să mergeţi la De partea cealaltă. Sigur vă veţi enerva din nou. Dacă nu, treceţi neapărat pe la cinema pentru că e cel mai bun film al lui Fatih Akin de până acum. (Adică din cele care au ajuns cumva şi la noi: Cu capul înainte şi Crossing the bridge. Pe imdb văd că apar încă 7 filme ). Se petrece, evident, în nemţia turcească şi în istanbulul marcat de conflicte etnico-politice. Dar cine ştie mai bine decât Akin să facă filme despre turcii din Germania?
(Cam aşa ar trebui să fie producţiile artistice legate de dialogul intercultural european - că, na, tot e oficial în UE anul dialogului intercultural. Nu vă luaţi după cât de găunos, birocratic, stupid etc. sună formularea asta. Luaţi partea bună a expresiei.)
Şi din partea buna putem reţine următoarele:
Personajul masculin este un turc care predă germana la o universitate din Hamburg. Pleacă la Istanbul în căutarea...(despre căutări, nu vă povestesc, că altfel tre să vă povestesc filmul). Aici ajunge să deţină o librărie cu cărţi în limba germană.
Personajul feminin este o tucoaică de origine kurdă care vine la Hamburg să îşi caute... Aici se naşte o poveste de love cu una persoană neamţă. Care mai apoi vine să o caute, pentru ca şi ea să ajungă să fie căutată de...
Cine pe cine caută, de ce şi dacă se găsesc n-aveţi decât să decoperiţi singuri. (Nu vă fie teamă, nu e un film cu detectivi.)

Eu nu vreau să vă spun decât că filmul este dramatic, amuzant, sentimental, politic, emoţionant, un pic documentar, un pic exotic... Şi din chestia asta nu rezultă o varză, cum se întâmplă de obicei la cei care vor să spună prea multe deodată. Fie şi pentru că e singurul film de văzut lansat în acestă vară, merită să faceţi un drum la cinema.




p.s: să nu uităm pofta cu care neşte oameni muşcă dintr-o roşie crescută în propria grădină! Un gest aparent banal şi inutil în film. Dar, gestul ăsta nu poate fi înţeles decât de o parte din locuitorii ioropei unite. Dacă nu înţelegeţi de ce sunt turcii ăia de pe pânză atât de încântaţi de o banală roşie, daţi o fugă până la supermarket. Şi apoi faceţi un drum şi pân la piaţă.

Nuntă cu limuzină

Sâmbătă, am vrut să vedem Avocatul Terorii. La Union. Pe drum începusem să facem glume: "Să vezi că acu, după ce am alergat pe căldura asta, suntem singurii spectatori şi o să ne spună că nu dau filmul pentru doi oameni." Şi nu l-au dat. Dar nu din cauză că eram doar doi spectatori, ci pentru că "filmul n-a venit". Nu ştiu cine trebuia să îl aducă, cert e că nu aveau pelicula. Sau aşa ni s-a spus. Am sfârşit prin a vedea, Cassandra's Dream, un film slăbuţ al lui Woody Allen, despre care mi-e prea lene să scriu. Dar nu asta voiam să povestesc, ci...

Ştiţi că, între ţăranii cu bani, unul din elementele indispensabile ale unei nunţi este limuzina. Ei bine, o astfel de limuzină era parcată în faţa unei case construite între blocuri în Titan. Cum naiba reuşiseră să intre cu maşinoiul pe aleea lată de 2 metri, nu ştiu să vă spun. Nervii pe care îi aveam, în momentul în care mi-a dat seama că trebuie să îmi fac loc printre măgăoaie şi diverşi oameni împopoţonaţi, au dispărut imediat. M-a buşit râşul. Maşina avea capota ridicată. Se stricase. Ginerică, naşu-mare, tata-socru şi alţi invitaţi se uitau la motor. Era ca la adunările alea din faţa blocului când se strâng vecinii în jurul unei Dacii şi încep să îşi dea cu părerea.
"Bă, o fi de la bujie!".
"Io zic că are probleme cu jiglerul"
"Vasile, ia vezi tu, merge ambreiajul?"
Discuţia este, evident, inventată, dar cam aşa suna. Nu mă pricep, nem, la maşini. Era, însă, foarte drăguţ să vezi vreo 10 oameni în costume de fiţe, care miroseau a fiţă, se mişcau a fiţă, aplecaţi asupra unei limuzine stricate.

Harry Potter - la aniversară

Acum un an şi o zi, îmi petreceam câteva ore din noapte pe străzi şi prin librării. Obligaţie de serviciu. Mă uitam cu mirare la oamenii cu pălării ţuguiate. Nu înţelegeam de ce atâta lume se îmbulzea să cumpere o carte. La 2 noaptea. Văzusem primul film din serie. Drăguţ. Cărţile, mi se spusese, sunt şi mai bune. "Ok, o fi mişto, dar totuşi...", ziceam.

În noiembrie la Gaudeamus, trec pe lângă standul Egmont şi îmi aduc aminte de Harry Potter. Nu că aş fi uitat. Un an întreg am tot auzit/citit articole, ştiri, păreri legate de volumul 7. (Marketing ca la Rowling mai rar!) La Gaudeamus mi-am adus aminte că îmi propusesem să văd şi eu cu ce se mănâncă Potter ăsta. Mi-am cumpărat primul volum.

Şi aşa a început... Timp de câteva luni (mă chinuiam să mai iau câte o pauză între volume, să mai fac şi altceva) nu mă culcam până când ochii nu mai stăteau deschişi nici ţinuţi cu scobitori. De câteva ori am uitat să cobor din metrou. Singura mea dorinţă era să termin cât mai repede ce aveam de făcut pentru ca să pot să iau din nou cartea în mână. Culmea, nu m-am speriat când am văzut că volumele deveneau din ce în ce mai groase, chiar m-am bucurat. 5-ul are peste 900 de pagini. Dacă mi-ar pune cineva în mână o altă carte care să aibă peste 500 de pagini nu m-aş apuca s-o citesc. Mă sperie lungimea.

Pe la sfârşitul lui ianuarie terminasem deja al 6-lea volum. Am tot amânat să mi-l cumpăr pe ultimul. Ştiam că odată luat, nu l-aş fi putut lasa pe birou. Ştiam totodată că, odată intrat în posesia acestui ultim volum, voi încheia şi marea plăcere de a descoperi ce se mai întâmplă cu Harry. Am reuşit să amân volumul 7 vreo 2 săptămâni, timp în care am încercat să mă apuc de ceva "mai serios". Toate celelalte cărţi erau îngrozitoare. Când m-am apucat într-un final de "Talismane", am încercat să nu citesc prea mult deodată. Să îmi ofer porţii mici de plăcere. N-am prea reuşit. După ce l-am terminat şi pe ăsta, vreo lună nu am mai putut să citesc nimic.


Însă ceea ce mi s-a întîmplat mie n-a fost mare lucru. Am auzit de oameni care şi-au pierdut (sau aproape şi-au pierdut slujbe), au picat examene, etc. din cauza lui Harry. Voi cum v-aţi descurcat cu Potter?

p.s. un text şi un test interesant despre Harry , la capricornk13

Salutări de la Berlin

M-am întors. Şi cum cea mai bună carte de citit în vacanţă sunt mai multe pe care le cari dar din care nu citeşti niciun rând, nu pot să onorez cu bere nimic. Dar pot să vă spun următoarele:

- În data de 04.07, primul pasager care a coborât la Berlin dintr-un avion venit de la Bucureşti a fost un negru.

- În metrou, după ce ne-a auzit că vorbim româneşte, un tip de vreo 20 de ani s-a ridicat şi i-a cedat locul lui E. "Staţi aici!", a zis el politicos, apoi s-a sprijinit de uşă şi a scos din buzunar telefonul mobil. Din telefon au început să răsune... manele.



- Cerşetorii români din Berlin au un nou mod de abordare. Mai întâi întreabă "Do you speak english?" şi, dacă răspunsul e afirmativ, întind mâna şi încep să îndruge ceva cu "money", într-o engleză din care nu se înţelege nimic oricum. Dar nici nu e nevoie. Oricine înţelege ideea.

- În ziua de 04.07, orele circa 13, primul taxi din rând în faţa aeroportului Schoenefeld era o Dacie. La orele circa 13.01 a plecat. Plin.

Alte câteva poze aici. Si neste unele de la stambul.