Remuşcare

Pe tot parcursul vizionării am avut impresia că regizorul e mai degrabă interesat de cât de bine îi stă şuviţa lu’ Keira Knightley, de cum îi stă breteaua de la rochie, de cât de frumoasă e imaginea, decât de poveste. Pân la urmă i-a iesit şi povestea, iar filmul nu e chiar rău. Dacă n-ar fi avut atât de multe faze kitsch, ar fi fost chiar mai bun. (El alergând după autobuz, perdeluţa fluturând la geam, etc.). Da văd că kitsch-ul dă bine. Atonement a luat o groază de premii. Da’ şi Titanicu’ a luat şi un kitsch mai mare ca ăla nu cred să se existe. Când te buşeste râsul la o secvenţă dramatică, nu e tocmai bine.
Şi nu am înţeles de ce distribuitorii filmului au ales titlul Remuşcare, când traducerea în română a cărţii lui McEwan poartă titlul Ispăşire.

Un magazin s-a tranformat in galerie de arta

Magazinul Kenvello de la Universitate s-a defiinţat şi în locul lui a apărut o galerie de artă. Temporar. Mai multe detalii aici.

Mihaela Radulescu nu a venit la Pamuk

Recunoaşteţi afişul din imaginea alăturată? Ei bine, Mihaela NU A VENIT la Pamuk. Au fost în schimb câţiva care păreau că nu au deschis vreo carte a turcului.
În rest, a fost frumos. Românesc. Neşte sticle de apă dar niciun pahar pt invitaţi. Un microfon care nu mergea. Întrebări kilometrice. Pierdut timp cu lectura din carte, în condiţiile în care totul trebuia să se încheie la 7.30 fix. Evident că a început şi cu întâziere: 15 min. De 2 ori l-au întrerupt pe om din dicurs
Dar astea ar fi trecut neobservate, dk întrebările ar fi fost interesante şi incitante. A fost de alea de om care azi a auzit de Pamuk şi tre să pună şi el o întrebare.

p.s.1 cică mihalela n-a venit pt că avut nu ştiu ce contract de onorat. Slavă domnului am scăpat de un alt moment penibil în seara asta...

p.s.2 mihaela răduleascu este unul din puţinii jurnalişti din românia care au ocazia să facă interviu cu pamuk. E normal, nu? Cartea ei s-a vândut mai bine decât alea ale lu orhan.

p.s. + infinit: se pare că mihaela n-a mai facut interviu cu pamuk.

Sindromul telenovelă

Cu câteva zile în urmă am fost la Complexul România. Unul din lucrurile pe care le reproşau amicii mei spectacolului (la berea de după, evident) era faptul că unele scene erau prea "mură-n gură". Adică, ceva de genul: spectatorul nu e prost, ştie că te-ai referit la Iliescu fără să îi arăţi şi o poză cu Iliescu. Se pare, totuşi, că unii spectatori nu sunt chiar atât de deştepţi.
A doua zi am fost la Orfelinatul. După film, pe drumul spre metrou, în spatele nostru erau câţiva tineri pe care îi văzusem în sala de cinema. Evident, vorbeau despre film. Dar ce credeţi că vorbeau? Îşi povesteau unul altuia filmul. Adică: aia îşi căuta copilul, în casă erau spirite, femeia a crezut în spirite, femeia cu ochelari i-a omorât pe toţi, soţul s-a dus la Poliţie, s.a.m.d Nu ziceau ceva de genul: ce mişto a fost faza aia când a omorât-o pe aia sau ce naşpa a fost faza când i-a rupt degetele. Nu. Pur şi simplu, îşi povesteau unul altuia filmul pe care îl văzuseră împreună, aşa cum îi povesteşti cuiva care nu l-a văzut. Toţi ieşiseră de la film.
Asta mi-a adus aminte de ceva. De sindromul telenovelă. Aşa îi zic eu, pentru că de obicei îl practică oamenii care se uită la astfel de seriale. El constă în a descrie acţiunea de pe ecran. Adică: personajul din film ia o scrumieră de pe masă. Comentariul telespectatorului: A luat scrumiera. În film, ea îi spune lui. Te iubesc. Comentariu: Îl iubeşte. În film ia foc o casă. Comentariu: A luat foc casa!
p.s. Nu e nici urmă de exagerare în ceea ce am descris.

Cărti mişto dar mai puţin băgate în seamă

Anticarul din Kabul – Asne Eierstad (Editura Allfa)

Una din fiicele anticarului vrea să se angajeze ca profesoară de engleză. Singura întrebare pe care i-o pun reprezentanţii ministerului veniţi să îi analizeze capacităţile este: Cunosşti crezul islamic?. Ăia veniţi să o verifice nu ştiau o boabă engleză. Decizia angajării se amână la infinit pentru că lipseşte un act la dosar.

E un episod din Anticarul din Kabul. Asne Eierstad a stat câteva luni în casa unui afgan, imediat după căderea regimului taliban. Dup-aia a scris cartea asta. Ce e foarte mişto e că doamna norvegiană a avut acces şi la discuţiile, afacerile, acţiunile bărbaţilor şi la discuţiile şi viaţa de zi cu zi a femeilor. A ieşit o carte în care aflăm povestea familiei anticarului, dar şi foarte multe lucruri despre real life in Afganistan. Are chiar şi un scurt capitol despre poezia de dragoste afgană. În ea femeile îşi riscă viaţa pentru iubire, în realitate însă… Dar poate vreţi să aflaţi cum se înţeleg două soţii ale aceluiaşi bărbat. Sau ce bârfesc femeile afgane. Sau cum se face business prosper cu cărţi în Kabul.

Mănâncă-mă -Agnès Desarthe (Editura Curtea Veche)

Trei oameni diferiţi mi-au zis, după ce au citit cartea asta, că le-ar plăcea să lase totul baltă şi să-şi deschidă un mic restaurant. Şi eu am vrut să-mi fac restaurant... O carte plăcută, uşor de citit, perfectă atunci când n-ai chef să îţi baţi capul cu chestii care se digeră greu. Povestea lui Myriam şi a micului ei restarurant cade foarte bine la stomac. Poftă bună!!!

Când regizorii vorbesc...

La unul din festivalurile recente am zărit în sală doi regizori care au vorbit la mobil în timpul proiecţiei. E adevărat: aveau telefonul pe mute, iar când au răspuns s-au rezumat la propoziţii foarte scurte. Dar, dacă ăia care fac filme vorbesc la mobil în sala de cinema, ce pretenţie să mai avem de la ăilalţi spectatori?

Horton

Am intrat la filmul ăsta din întâmplare. (Pentru simplul motiv că toate celelalte filme pe care voiam să le văd erau programate la ore imposibile.) Şi bine am făcut că am intrat. E amuzat, şi ceea ce e foarte important, nu e tezist. Perfect pentru distracţie. Nu uitaţi să-i luaţi şi pe ăia mici!
Un premiu special "pentru interpretare" pentru cei doi Vlad: vulturul rău şi iepuraşul care face fursecuri. Şi pentru doamna cangur şi fiul ei care este obligat să se retragă mereu în camera lui (ghiciţi care e camera). Şi pentru şoarece, şi pentru primarul cu 97 de copii şi pentru maimuţe şi pentru Horton şi pentru...

Acesti epigramisti minunati si minunatele noastre emisiuni tv

Ce au ajuns pensionarii

Trecui ieri pe Magheru şi observai că la Nottara se anunţă o premieră: UN PENSIONAR FATAL după Retro de Aleksandr Galin. Cine dracu se duce la un spectacol care se cheamă Un pensionar fatal? Ce avea, dom'le RETRO? De ce nu era bun?

Eduard III la TNB

N-am vrut să mai scriu despre spect. ăsta, pentru că l-am văzut mai demult. Dar e evenimentul care m-a făcut să deschid acest blog. Nu spectacolul în sine, ci receptarea lui, faptul că a primit jde cronici elogioase degeaba. Nu e chiar o catastrofă, dar, dacă în spectacol joacă preşedintele Uniter şi directorul TNB, şi dacă montarea e făcută de Tocilescu, nu înseamnă neapărat că avem de-a face cu o operă genială. Mi se pare că astea două au fost criteriile după care au judecat cei mai mulţi pentru că nu pot să cred că oamenii ăia care l-au ridicat în slăvi nu s-au plictisit niciun moment în cele 4 ore de stat pe scaun.

Decorul e foarte mişto, Caramitru e ok (doar ok), dar... Tocilescu face din nou 2 spectacole în unu singur (la Scrisoarea pierdută reuşise chiar trei). Dacă în prima parte totul este tratat ironic (şi e ok), a doua parte e doar o banală secvenţă de război în care unii urlă "noi o să învingem", ăilalţi "ba noi" (asta când se înţelege ce spun) şi pân la urmă, surpriză, câştigă personajul principal. Conflict ioc, suspans-tensiune zero. Bătălia în sine e o proiecţie. Regele Angliei îl invită pe Regele Franţei să se uite la film. (Pe bune!!!) Şi pe ecran apar imagini din conflicte armate contemporane. Adică vedem tunuri, avioane, blocuri dărâmate etc. Într-un spectacol în care nimic altceva (dpdv vizual) nu duce spre secolul XX.

Cred că diferenţa între prima şi a doua parte se vede cel mai bine în scenele cu scoţienii. Aceste personajele sunt mult îngroşate, caricaturale (aproape de Vacanţa Mare, că altcumva nu ştiu cu să le descriu). Dacă înainte de pauză, apariţia scoţienilor pare un pic prea mult în context, în a doua parte (în care toată lumea spune cuvinte înălţătoare) deja sunt dintr-un alt film.

Fotografii de pe www.tnb.ro

Manea în România

Norman Manea a revenit în România la 20 şi ceva de ani de la plecarea sa. Omu a acceptat să participe la o groază de întâlniri, lansări, conferinţe. A avut (va mai avea) şi întâlniri cu publicul în care răspunde la întrebările celor din sală. Cel mai mişto e că, cel puţin la primele două evenimente din program, mai mult au vorbit cei din sală decât el. Nu puteau telectuanţii să scape ocazia de a se mai lăuda un pic, de a se băga în faţă să arate cât sunt ei de deştepţi. Sper că măcar aseară, la conferinţă, l-au lăsat să vorbească.

"Supravietuitorul" - Sergiu Nicolaescu

Zarada îşi dă seama că nu mai sunt ţigări. După o discuţie penibilă, cu iubitul ei Cristian Vasile, încheiată cu geniala replică „Haide dragă că devenim prea siropoşi” (răul fusese deja făcut), Zarada, ca orice femeie care pleacă după ţigări, îşi pune pe ea un furou transparent. (Dacă nu v-aţi prins deja, Zarada era iniţial goală. Acest fapt nu a scăpat vajnicilor ziarişti de la unul din tabloide –nu mai ţin minte care. Muţi de admiraţie au aceştia au titrat cu litere de două şchioape pe prima pagină: „Ţiriac, ce noră ai!”). Înainte să iasă din casă, Zarada pune pe ea şi un palton. În curte, Zarada dă să îşi închidă paltonul. Nu ştiu cum se face că, pe stradă, paltonul e însă deschis. Şi ca orice femeie, Zarada se îndreaptă spre chioşc cu paltonul deschis fluturându-i deasupra furoului transparent. E o scenă din filmul făcut după toate regulile urechiste ale unicului, inegalabilului, marelui supravieţuitor S.N. (Zarada e Ileana Lazariuc, Cristian Vasile e Lucian Viziru. Comentariile sunt de prisos.)

Ajuns „într-un oraş din Europa” în 1978, Comisarul Moldovan este urmărit de două bande rivale. În aceste condiţii, este normal să poată arunca pe fereastră, fără probleme, omului său de jos o geantă cu 1 milion de dolari. Guess what? Nici una din bandele rivale nu va şti nici la final la cine e geanta aia, chiar dacă omul la care e milionu apare de mai multe ori pe lângă personajul nostru, chiar dacă personajul nostru scump şi drag e urmărit cu binocluri, s.a.m.d.

De remarcat este apariţia în cinematografia românească a unui actor ceh, căutat îndelung. El este interpretul Comisarului Moldovan în tinereţe. De semănat nu seamănă, dar măcar are vocea lui. S.N., care îl intepretează pe comisar la bătrâneţe face şi vocea comisarului tânăr. Adică Peter Falc dă din gură, în timp ce noi auzim o voce de om bătrân care nu se sincronizează deloc cu mişcările buzelor ăluia de-l vedem.

Foarte interesantă este şi apariţia Loredanei (soţia producătorului) care cântă incontinuu vreo 20 de minute. Şi oricât de bine sau prost ar cânta nu contează. Devine enervantă după a 2-a, a 3-a melodie, din vreo 10, din cauza lungimii şi inutilităţii secvenţei. Pur şi simplu, nu se mai termină. Recomand schimburile de focuri din cimitire (sunt două) şi o excepţională portretizare a lui Zavaidoc. Mai mult nu vă spun că nu vreau să vă stric supriza. Da cel mai bine ar fi să nu fiţi deloc curioşi, că n-aveţi de ce.

Comisarul Moldovan 2008 nu are, oricum, nicio legătură cu comisarii ăilalţi (putea foarte bine să-i zică Comisarul Gigel). Nici măcar pentru nostalgici nu e interesant. Cel mai rău e, vorba Iuliei Blaga, că a făcut din Comisar o victimă a Securităţii. Să nu uităm că seria iniţială e unul din produsele etalon ale epocii de aur.

P.S. Nu ştiu dacă din greşeala sau deliberat în film apare şi sucursala ING de lângă teatrul Odeon. (O parte din filmări au avut loc în faţa teatrului şi a hotelului de lângă). Şi după cum spuneam, acţiunea se petrece în 1978, undeva în Europa. ING a fost fondat în 1991.

Fotografii preluate de pe site-ul oficial:

http://www.supravietuitorul.ro/

Argument

Doamnelor şi domnilor,

M-am gândit să îmi fac duşmani. Cum rar găsesc oameni în a căror părere mă încred, m-am decis să îmi dau eu însumi cu părerea despre chestiile pe care le văd sau le citesc. Şi, în plus, m-am decis să dau şi calificative. Eu sunt un om leneş şi nu am răbdare să citesc articole lungi. Mai ales că, de cele mai multe ori, autorii acestor articole nu prea zic ceva de genul: merită sau nu să citeşti cartea asta. Uneori, când vreau să aflu ce cred alţii despre nu ştiu ce film mă uit pe câteva site-uri (străineze) şi îmi fac rapid o părere: la ăia are nota 7, la ceilalţi are 3 stele, la alţii are patru coroniţe. Simplu şi eficient.

De nu ştiu câte ori mi s-a întâmplat să observ că părerea generală despre un anumit film, spectacol sau o carte e foarte proastă şi, apoi, să văd că aceeaşi operă, în public, e super laudată. Traduc „părerea generală” prin opinii exprimate în discuţii amicale. „La bere”, să zicem. „Ce-ar fi ca părerea aia sinceră de la bere să devină subiectul unui blog?”, mi-am zis eu, în genialitatea mea. Şi uite aşa a apărut berea-de-dupa. Cândva, în tinereţile mele, după ce vedeam un film sau după ce citeam o carte ieşeam cu prietenii mei şi dezbăteam pe larg opera la o bere. (Nu era niciodată una singură.) Acum că am îmbătrânit, dezbaterile de la bere sunt din ce în ce mai rare. Nu că n-am mai bea bere sau că n-am mai fi prieteni, dar „grijile vieţii” nu ne aduc atât de des împreună. Şi mai avem şi altele de discutat. Aşa că, o parte din berile alea pierdute o să le servesc pe blog. Chestiile mişto primesc cât mai multe beri. Virtuale. Cele naşpa mai puţine. E normal, nu? Bei mai mult în cinstea ăluia care merită mai mult.

Aştept înjurături şi laude sub forma de comentarii. Cine vrea să mă înjure direct şi personal o poate face la bereadedupa(at)gmail.com.