Sindromul telenovelă

Cu câteva zile în urmă am fost la Complexul România. Unul din lucrurile pe care le reproşau amicii mei spectacolului (la berea de după, evident) era faptul că unele scene erau prea "mură-n gură". Adică, ceva de genul: spectatorul nu e prost, ştie că te-ai referit la Iliescu fără să îi arăţi şi o poză cu Iliescu. Se pare, totuşi, că unii spectatori nu sunt chiar atât de deştepţi.
A doua zi am fost la Orfelinatul. După film, pe drumul spre metrou, în spatele nostru erau câţiva tineri pe care îi văzusem în sala de cinema. Evident, vorbeau despre film. Dar ce credeţi că vorbeau? Îşi povesteau unul altuia filmul. Adică: aia îşi căuta copilul, în casă erau spirite, femeia a crezut în spirite, femeia cu ochelari i-a omorât pe toţi, soţul s-a dus la Poliţie, s.a.m.d Nu ziceau ceva de genul: ce mişto a fost faza aia când a omorât-o pe aia sau ce naşpa a fost faza când i-a rupt degetele. Nu. Pur şi simplu, îşi povesteau unul altuia filmul pe care îl văzuseră împreună, aşa cum îi povesteşti cuiva care nu l-a văzut. Toţi ieşiseră de la film.
Asta mi-a adus aminte de ceva. De sindromul telenovelă. Aşa îi zic eu, pentru că de obicei îl practică oamenii care se uită la astfel de seriale. El constă în a descrie acţiunea de pe ecran. Adică: personajul din film ia o scrumieră de pe masă. Comentariul telespectatorului: A luat scrumiera. În film, ea îi spune lui. Te iubesc. Comentariu: Îl iubeşte. În film ia foc o casă. Comentariu: A luat foc casa!
p.s. Nu e nici urmă de exagerare în ceea ce am descris.

Cărti mişto dar mai puţin băgate în seamă

Anticarul din Kabul – Asne Eierstad (Editura Allfa)

Una din fiicele anticarului vrea să se angajeze ca profesoară de engleză. Singura întrebare pe care i-o pun reprezentanţii ministerului veniţi să îi analizeze capacităţile este: Cunosşti crezul islamic?. Ăia veniţi să o verifice nu ştiau o boabă engleză. Decizia angajării se amână la infinit pentru că lipseşte un act la dosar.

E un episod din Anticarul din Kabul. Asne Eierstad a stat câteva luni în casa unui afgan, imediat după căderea regimului taliban. Dup-aia a scris cartea asta. Ce e foarte mişto e că doamna norvegiană a avut acces şi la discuţiile, afacerile, acţiunile bărbaţilor şi la discuţiile şi viaţa de zi cu zi a femeilor. A ieşit o carte în care aflăm povestea familiei anticarului, dar şi foarte multe lucruri despre real life in Afganistan. Are chiar şi un scurt capitol despre poezia de dragoste afgană. În ea femeile îşi riscă viaţa pentru iubire, în realitate însă… Dar poate vreţi să aflaţi cum se înţeleg două soţii ale aceluiaşi bărbat. Sau ce bârfesc femeile afgane. Sau cum se face business prosper cu cărţi în Kabul.

Mănâncă-mă -Agnès Desarthe (Editura Curtea Veche)

Trei oameni diferiţi mi-au zis, după ce au citit cartea asta, că le-ar plăcea să lase totul baltă şi să-şi deschidă un mic restaurant. Şi eu am vrut să-mi fac restaurant... O carte plăcută, uşor de citit, perfectă atunci când n-ai chef să îţi baţi capul cu chestii care se digeră greu. Povestea lui Myriam şi a micului ei restarurant cade foarte bine la stomac. Poftă bună!!!

Când regizorii vorbesc...

La unul din festivalurile recente am zărit în sală doi regizori care au vorbit la mobil în timpul proiecţiei. E adevărat: aveau telefonul pe mute, iar când au răspuns s-au rezumat la propoziţii foarte scurte. Dar, dacă ăia care fac filme vorbesc la mobil în sala de cinema, ce pretenţie să mai avem de la ăilalţi spectatori?

Horton

Am intrat la filmul ăsta din întâmplare. (Pentru simplul motiv că toate celelalte filme pe care voiam să le văd erau programate la ore imposibile.) Şi bine am făcut că am intrat. E amuzat, şi ceea ce e foarte important, nu e tezist. Perfect pentru distracţie. Nu uitaţi să-i luaţi şi pe ăia mici!
Un premiu special "pentru interpretare" pentru cei doi Vlad: vulturul rău şi iepuraşul care face fursecuri. Şi pentru doamna cangur şi fiul ei care este obligat să se retragă mereu în camera lui (ghiciţi care e camera). Şi pentru şoarece, şi pentru primarul cu 97 de copii şi pentru maimuţe şi pentru Horton şi pentru...

Acesti epigramisti minunati si minunatele noastre emisiuni tv

Ce au ajuns pensionarii

Trecui ieri pe Magheru şi observai că la Nottara se anunţă o premieră: UN PENSIONAR FATAL după Retro de Aleksandr Galin. Cine dracu se duce la un spectacol care se cheamă Un pensionar fatal? Ce avea, dom'le RETRO? De ce nu era bun?