Când am aflat că e scrisă ca o scrisoare către Pascal Bruckner, personaj care, nu stiu exact de ce, nu mi-e prea simpatic, am zis că mai bine nu citesc cartea asta, că sigur nu o să-mi placă. Dar pentru că mi-e simpatic Sociu, am făcut, totuşi, acest "efort". (În fapt, nu e niciun efort: se citeşte în două ore.) E, totuşi, de apreciat aici ideea unei strategii de vânzare impuse chiar prin subiect. Bănuiesc că sunt mai mulţi fani ai francezului decât "ne-fani". Prin urmare există oameni care îşi vor cumpăra cartea doar pentru că apare şi Bruckner. Şi franţuzul, chiar dacă a contribuit indirect la naşterea unei relaţii amoroase (între Sociu şi iubita lui - vorbim de personajele din carte, viaţa reală nu intră în atribuţiunile mele de cititor), ar fi putut foarte bine să fie scos din poveste.
Şi cum ziceam, mi-era frică de Bruckner, dar...am ajuns la final să îmi doresc ca franţuzul să fi apărut mai mult. Nu de alta, dar adresarea către acesta mi se pare o temă, care e enunţată, dar aproape deloc folosită . Şi la fel, mi se pare că se întâmplă şi cu povestea şi cu personajele. Adică abia afli cine sunt ăia şi ce-i cu ei, abia începe povestea, că s-a şi terminat. Mi se pare că e mai degrabă, un foarte bun punct de plecare pentru un roman, decât un roman în sine. Fără o construcţie prea amplă, fără personaje prea conturate (în afară de personajul Sociu), Urbancolia e, aşa... o stare, în care fie intri , fie nu, o stare care îţi place sau nu. Şi am întâlnit ambele situaţii. În ceea ce mă priveşte , după cum se vede mai sus, umblu cu jumătăţi de măsură.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu