Desenam pentru Erika - Licitatie caritabila

Artiştii contemporani români şi-au unit forţele, pentru a salva viaţa unei fetiţe, de doi ani, bolnavă de leucemie. Lucrările lor, vor fi vândute într-o licitaţie cu scop caritabil, organizată de AsociaţiaArt+Achitecture Today joi, 27 noiembrie 2008, ora 17:00, la Anaid ArtGallery, pe strada Slobozia nr. 34, langa Rondul Coşbuc.

Erika Eleny Josian a fost diagnosticată cu leucemie acutălimfoblastică pe 31.10.2008 de Institul Clinic Fundeni. În august2008, medulograma ei arăta normal, cel puţin aşa susţin medicii carei-au făcut analizele. La repetarea analizelor, două luni mai târziu, s-a descoperit că are peste 90% celule blastice cu aspect morfologiclimfoblas. Singura şansă de supravieţuire este un tratament înstrăinătate, în valoare de 200 000 EU pe care părinţii nu şi-l permit.

Dan Perjovschi, Alexandru Rădvan, Sorin Tara, Bogdan Iorga, Sorin Ilfoveanu, Mavrodin, Adrian Pora, Andrian Iurco, Lea Rasovszky şi mulţi alţii au donat lucrări în speranţa că suma adunată din vâzarea lucrărilor lor va acoperi o mare parte din tratamentul Erikăi. Artiştii contemporani români, precum şi unii colecţionari de artă s-au solidarizat campaniei iniţiate de asociaţia Art + Architecture Today –"Desenăm pentru Erika" şi încearcă să-i dea acestui copil şansa laviaţă. Cumpărând lucrările de artă licitate, sau pur si simplu, făcând cunoscut acest mesaj, putem salva un copil.Va asteptam joi, 27 noiembrie 2008, ora 17:00 la Anaid Art Gallery.

Cu gondola la Venetia

"Gondolele se numesc vaporetto, sunt pline de îndrăgostiţi şi costă între 6 şi 15 euro" -aşa scria în prezentarea făcută Veneţiei pe televizoarele alea frumoase de la metrou.

Cea mai importantă ştire culturală din presa de azi...

..se găseşte în evz : Simona Sensual, la Cannes

Petitie pentru drepturile pietonilor

Noi, pietonii din orasele Romaniei, revendicam urmatoarele drepturi:

1. Dreptul la respect din partea autoritatilor si a mass-media
Politicile transportului urban, luarile de pozitie ale decidentilor politici si reflectarile lor in mass-media privesc doar problematica conducatorilor auto, desi pietonii sint majoritari. Solicitam tratament egal pentru pietoni, biciclisti si conducatori auto.
2. Dreptul la trotuare
Majoritatea trotuarelor, in special in zonele centrale, sint ocupate de masini, iar pietonii sint nevoiti sa circule pe carosabil, riscindu-si viata. Trotuarele trebuie sa revina pietonilor. Cerem Politiei Rutiere sa amendeze masinile parcate ilegal pe trotuare. Cerem autoritatilor locale sa instaleze stilpi de protectie pentru impiedicarea accesului masinilor pe trotuare. Cerem limitarea panourilor publicitare de pe trotuare.
3. Dreptul la siguranta in trafic
Sint prea numeroase cazurile de accidente pe trecerile de pietoni sau pe trotuare. Solicitam Politiei Rutiere sa previna astfel de accidente prin aplicarea stricta a Codului Rutier in cazuri de exces de viteza si neacordarea prioritatii pentru pietoni. Cerem conducerea scuterelor doar cu permis de conducere. Solicitam autoritatilor locale sa instaleze denivelari pentru incetinirea vitezei la toate scolile si gradinitele.
4. Dreptul la aer curat
Solicitam autoritatilor locale politici de reducere a traficului, prin sustinerea transportului in comun si a transportului cu bicicleta. Solicitam taxarea suplimentara a masinilor de mare capacitate. Solicitam autoritatilor de mediu amendarea santierelor deschise.
5. Dreptul la liniste
Sintem exasperati de claxoanele inutile ale conducatorilor auto. Solicitam Politiei Rutiere sa aplice Codul Rutier, care interzice claxonatul in oras cu exceptia cazurilor de pericol. Sintem exasperati de zgomotul intentionat amplificat al motocicletelor. Solicitam Politiei Rutiere sa amendeze pe motociclistii care recurg la astfel de mijloace.
6. Dreptul la un transport in comun eficace
Solicitam autoritatilor locale un transport in comun cu orare afisate si respectate. Solicitam benzi unice pentru transportul de suprafata.
7. Dreptul la respect din partea conducatorilor auto
Solicitam Politiei Rutiere sa amendeze manifestarile necivilizate (agresiuni verbale si chiar fizice) ale conducatorilor auto la adresa pietonilor, in special a virsticilor, a femeilor si a copiilor.
8. Dreptul la trasee pietonale
Solicitam autoritatilor locale sa amenajeze, ca in toate orasele occidentale, trasee dedicate exclusiv pietonilor si biciclistilor.
9. Dreptul la spatiile verzi
Solicitam autoritatilor locale sa amenajeze noi spatii verzi, astfel incit fiecare locuitor sa aiba un parc sau o gradina publica la cel mult 15 minute de mers pe jos. Solicitam incetarea schimbarii destinatiilor spatiilor verzi in spatii construibile, in special a spatiilor verzi aferente blocurilor. Solicitam interzicerea panourilor publicitare pe spatiile verzi.
10. Dreptul la estetica orasului in care traim
Solicitam stoparea mutilarii oraselor noastre, care se produce in prezent prin demolarea caselor de patrimoniu si prin insertii de imobile nepotrivite in cartiere cu coerenta arhitectonica, in special in zonele protejate.

Semnati petiţia aici.

Moment poetic

Vă recomand acest superb moment poetic.

Pornografie

M-am săturat de toţi imbecilii care se trezesc brusc mari patrioţi, mari creştini. De ăia care se simt brusc ofensaţi când văd o sculă sau când aud o înjurătură în vreun film sau într-un spectacol? De când arta trebuie să fie neapărat creştină? De când e interzis să spui că e naşpa în ţara în care trăieşti? Parcă din 89 încoace nu mai e.
Şi brusc li se trezeşte şi spiritul civic: "Pe ce sunt cheltuiţi banii mei? Io nu vă dau bani ca să faceţi expoziţii pornografice." În privinţa ălora care dau bani pe palmieri nu se sesizează. Nu-s tot banii lor?
În caz că nu ştiaţi, Antenele au pornit din nou crucida împotriva ICR-ului. (N-am chef să de detalii, le găsiţi si singuri. ) Mi-e frică că din toate astea o să pice, ca de obicei, ce e mai bun. Adică activitatea ICR-ului. Şi, nu sunt un suţinător total a ceea ce face ICR-ul, dar e una din cele mai bune instituţii culturale ale momentului. Există proiecte, programe, idei. Şi mai ales, există o direcţie. Dar probabil că în curând activităţile de promovare ale României vor consta într-o oală cu sarmale şi lectura vreunui scriitoraş de 2 lei mândru că e şi el băgat în seamă în diaspora. Dacă pleacă actuala echipă, probabil că asta se va întâmpla... Şi o să vină marii experţi bădin, radu tudor, omul cu laptopul să ne spună nouă cum e cu arta.
ce mă surpinde este că sunt oameni care se uită serios la aceşti angajaţi care probabil că au trecut în fişa postului "îl înjuri pe băsescu".

să vă spun o poveste (n-are legătură cu antenele) :

Într-o dimineaţa unui şef de gazetă îi trece pe lângă scăfârlie că a făcut cineva într-o expoziţie în care e o hartă a româniei şi neşte labii. Şeful, în care s-a trezit brusc simţul patriotic îşi trimite oamenii pe teren să înfiereze expoziţia. ghici unde i-a trimis? evident, la icr.
Numai că icr-ul nu avea nicio treabă cu acea expoziţie.
Pân la urmă s-a găsit şi locul în care era expoziţia. "anti-românismul" a fost înfierat. nu se putea altfel, mai ales că expoziţia îi aparţinea unui artist de origine maghiară
Între timp s-au găsit şi unii care să vandalizeze locul. Foarte original. Au desenat o sculă îndreptată spre ungaria.

Lepşe

După cum se vede, în ultima vreme am fost un blogger excesiv de constant şi productiv. Dar, într-un final, am decis că e cazul să răspund şi eu la cele două lepşe cu care eram dator.

îmi place/nu-mi place de la luciat

îmi: berea (ce surpriză, nu?) şi micii (deci am ce să mănânc la tot felul de ocazii şi în locuri în care altceva nu există în meniu)/să lenevesc/să fac lucruri pe care nu sunt obligat să le fac atunci când ar trebui să mă ocup de altceva

nu-mi: ştirile telenovelă (şi din păcate aproape că nu mai există ziare şi televiziuni care nu produc aşa ceva), să port costum (nici n-am), bucureştiul în 2008, ăia care se dau mari români şi mari creştini şi lista poate fi foarte lungă, dar nu am chef să mă gândesc acum la prea multe lucruri naşpa...

...dar chiar asta o să fac...

...pentru că...

...trebuie să răspund şi la provocarea adresată de dreamingjewel care zice să zic ce mă înspăimântă:

1. că într-o zi n-o să mai fie în lume decât manelişti (şi aici nu mă refer la ce muzică, ci la nesimţirea iubitorilor genului)
2. că într-o zi (există într-un poem românesc o fază asemănătoare, dar se pare că deja faza nu mai e demult numai literatură) o să mă omoare unul cu pistolul din dotare doar pentru că nu îi place fesul meu sau pentru că am cioc (apropo, am luat bătaie odată doar pentru că unora nu le-a plăcut fesul amicului alături de care mergeam pe stradă)

Pasăm mai departe către Dragoş şi White Noise şi Terorista (doar pe a doua că la prima au răspuns deja), către flu şi către cătălin sturza (pe amândouă sau măcar cea care îi incintă mai mult)

RoBloggers Survey

Blogărişti, blogăroi şi blogărici de pretutindeni faceţi bine şi apăsaţi pe butonul de mai jos. Fiţi cuminţi şi răspundeţi la toate întrebările. Cine e cuminte primeşte o bere. Cine e neascultător şi mai vrea să ştie şi de ce să dea click pe buton, poa' să afle chestii de aici.

Un actor împuscat într-un bar

Poate ştiţi deja ce a păţit George Călin.

Dacă nu aflaţi chiar de la el.

Chiar nu mai e nimic de comentat la faza asta.

Ce voce frumoasă aveţi !!!!

M-am uitat întâmplător aseară la Jurnalul Cultural de pe TVR Cultural şi m-am crucit. Invitat a fost Mihai Dinvale. Care credeţi că a fost primul lucru zis de moderatoare după ce invitatul a spus "bună seara". Ei bine, a fost: "Ce voce frumoasă aveţi!". Aşa hodoroc-tronc după o prezentare serioasă în care ni se spunea că vom afla ce mai e nou la Teatrul Mic. Şi emisiunea a continuat cu o discuţie în care tot timpul am avut impresia că moderatoarea îi face curte invitatului.

S-a dat cineva cu Arboribuz-ul?

Sau cu High-life-buzul? Sau cu Bizarbuzul? (Pentru cine nu ştie la ce mă refer: sunt cele trei autobuze "ciudate" care au circulat săptămâna trecută prin Bucureşti. O prezentare a lor găsiţi aici sau în mai toate ziarele şi revistele şi pe f.f.f. multe site-uri şi bloguri. Uite şi un video. )

De ce întreb? Pentru că toate articolele pe care le-am găsit până acum (inclusiv cele de pe bloguri) sunt făcute în urma prezentării pentru presă. Atunci erau zeci de cameramani şi fotografi postaţi la uşi aşteptând să urce oamenii. Să vadă ce reacţie au. Guess what? N-a urcat nimeni. Cel puţin până când am coborât eu. Adică la momentul în care actorii începuseră să se enerveze şi să ne zică: "ori voi ori spectatorii".

Deci întreb din nou: ştie cineva pe careva care s-a dat cu vreunul din aceste autobuze oricând, dar nu miercuri la prima cursă. Cum a fost?

Pasajul Victoria in pericol de a fi daramat!!!!!!!!!!!!!!!

Cititi aici

De azi am inca un blog

Blogul spectacolului "balan.unu"

My pony

Acesta este un foarte drăguţ ponei roz. L-am găsit pe blog la Eugen Suman. Gasiţi acolo şi un model de tricou.

Poate nu ştiaţi. Cel mai faimos ponei de pe mapamond a intrat în rândul lumii. Şi-a făcut blog .

Enjoy!

Minune: un manelist cu căşti

După ce a urcat în tramvai a băgat rapid mâna mâna în buzunar. Şi-a scos de acolo telefonul mobil. "Of, nu!", mi-am zis eu, disperat că voi audia, din nou, fără voia mea, muzici cu duşmani, bani şi fete dotate. Dar nu. El a băgat mâna într-un alt buzunar de unde a scos o pereche de căşti. A conectat căştile de la telefon, şi-a pus căştile la urechi şi... a apăsat pe play. Am auzit destul de clar cum cântăreţul zicea ceva de "cea mai nouă melodie" şi de "bani". Apoi orchestra a acoperit vocea solistului şi n-am mai înţeles niciun cuvânt. Auzeam doar un ritm. Îmi dădeam seama că omul ascultă manele, dar era aşa cum ştii că cel care stă lângă tine în tramvai, în metrou, în autobuz ascultă heavy metal sau pop sau tehno. El nu te obligă şi pe tine să asculţi muzica lui, dar cum volumul e dat la maxim e aproape imposibil să nu îşi dai seama ce gen preferă. A fost primul manelist cu căşti pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Am văzut cu ochii mei minunea în tramvaiul 41. Dacă mi-ar povesti cineva întâmplarea asta, n-aş crede...
Până acum m-am pus la curent cu noile hituri ale genului prin intermediul telefoanelor date pe speaker în metrou sau autobuz, prin intermediul boxelor de la maşini şi cu ajutorul vecinilor care se strâng sâmbata la un mic în faţa blocului. Şi de fiecare dată îmi aduc aminte de o întâmplare din facultate, care mi se pare mie definitorie pentru acest gen de oameni.
La un moment dat, în timpul unui curs, a început să se audă prea tare, una din melodiile celebre cu duşmanii şi valoarea. Nu se mai înţelegea nimic din ce spunea profa. Adică în loc să auzim cum e cu Goldoni şi alte chestii d-astea boring, auzeam cum e cu băieţii şi duşmanii lor. Ne-am dus să închidem geamul, dar înainte am vrut să vedem cine ascultă muzică de asta. Pe pervaz erau două boxe imense îndreptate spre curte. Volumul dat la maxim. În curte: NIMENI.

Sînt o babă comunistă - Dan Lungu

Sunt convins că, de aş fi fost locuitor al unei alte ţări de prin Europa, cartea asta mi s-ar fi părut super-tare. Din punct de vedere al conţinutului are tot ce îi trebuie ca, după ce o citeşti, să îţi zici: "am aflat ceva despre România". Şi cum acest tip de lectură (să citeşti, de pildă, un autor chinez, nu numai pentru plăcerea lecturii în sine, ci şi ca să afli ceva despre China) este foarte la modă, îmi închipui că volumul va avea, în continuare, mare succes în afară. Bravo lui! Avem pe de-o parte o descriere a vieţii în comunism: munca (= băut, jucat table, furat), cozi, bancuri din epocă, un episod cu pregătirile pentru vizita marelui conducător ş.a.m.d. Avem şi o bună perspectivă asupra vieţii post-comuniste: nostalgia, lipsa informaţiei despre atrocităţile regimului anterior urmată de stupoarea cu care se descoperă cine a fost turnătorul, sărăcirea bruscă, emigraţia. Am impresia, însă, că autorul a vrut să bifeze cât mai multe şi a uitat complet de personajul său principal. Dacă povestea e ok, "baba comunistă" nu prea e. Şi în cazul de faţă avem de-a face cu o naraţiune la persoana I. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi vine greu ca crede un personaj care zice : "la o bucată de noapte, m-am trezit năucă..." sau " secretarul alerga cu limba pe umăr după clienţi...".
Dar tot e bine. Dacă prin interbelic, vesticii ne trimiteau produse inscripţionate cu "bon pour l'orient", putem să ne lăudăm şi noi acum că avem, în sfârşit, ceva "bon pour l'occident"...

Goana după aur

Vreau să câştig şi io câteva milioane de dolari teoretici. Aşa că mi-am pus reclame. Sunt curios dacă printre anunţurile alea o să apară reclame la cărţi, filme, etc... Deocamdată avem maşini de spălat.

Celor care nu ştiu care-i poanta cu dolarii teoretici, le recomand vizionarea filmuleţului de mai jos. E un extras din South Park. Personajele merg să îşi ridice banii pentru un clip de succes de pe youtube şi i se întâlnesc acolo cu toate vedetele site-ului (including Numa-numa şi Laughing baby). În montaj apar şi secvenţe cu "vedetele" în clipurile originale. E bun pentru fraierii ca mine care nu-s la curent cu tot ce e super-cunoscut în lumea virtuală. Sau dacă aveţi timp şi chef, vedeţi mai bine întreg episodul Canada on strike. Îl găsiţi pe site-ul South Park.

Eu şi bankingul

După ce, acum câteva luni, am fost nevoit să merg de vreo 4 ori la sucursale diferite, doar pentru a-mi închide un card de salariu pe care nu îl mai foloseam demult, şi am rezolvat problema doar după ce am făcut o reclamaţie, am fost din nou la Alpha Bank. Un prieten voia să-şi pună banii din contul de salariu într-un depozit. Dom'le, io nu mă pricep deloc la chestiile astea cu banii, dar sfatul lucrătorului de la ghişeu m-a lăsat perplex. Culmea bankingului românesc, după părerea mea: prietenul meu trebuia să meargă afară la bancomat, să scoată în fiecare zi maxim-ul permis, şi după câteva zile, să vină cu cash să îşi facă depozitul. Adică nu puteau tranfera banii dintr-un cont Alpha într-un alt cont Alpha!!! Şi nici la casă nu putea plăti cu cardul. Mulţumind pentru "serviciile de excepţie", am trecut strada şi am intrat la o altă bancă: Transilvania. Aici ne-am încurcat în explicaţii cu domnişoara de la birou, care n-a înţeles nimic din ce am zis noi şi ne dădea indicaţii pentru cu totul altă problemă. O fi fost şi vina noastră nu zic că nu (poate nu i-am explicat cum trebuie), dar dacă cu noi, care avem habar cât de cât care e diferenţa între un cont curent şi un depozit, nu s-a înţeles, mă întreb ce se întâmplă cu mulţi alţii. Am plecat şi de acolo.
Trec peste nedumeririle mele în ceea ce priveşte înmulţirea garsonierelor care împânzesc oraşul şi care au scris mare la intrare "bancă". (Se pare că singurul lucru pe care ştiu să îl facă chestiile astea de se autointitulează "bancă" este să extragă comisioane şi să îţi facă probleme atunci când vrei să renunţi la serviciile lor.) Să vă povestesc şi o altă întâmplare bancară. Am fost de 3 ori la Banca Românească de pe Basarabia. Şi de fiecare dată aveau probleme cu calculatoarele. Adică, pur şi simplu, nu mergeau. "Nu aveau acces în sistem". Prima oară, am stat cam o oră până au reuşit să facă o operaţiune banală. Banii îi dădusem, nu puteam să plec fără hârtii. P-ormă a fost şi mai complicat. Am stat câte-o oră, dar nu s-a rezolvat nimic. Afurisitul de calculator "nu intra în sistem".
Acu mă pregătesc să îmi închid un card de credit la care de vreo 2 ani plătesc taxe şi comisioane, fără să îl folosesc. Nici măcar nu îl am. Adică după expirarea primului, banca mi-a făcut automat altul. Pe ăsta nici nu l-am ridicat. Nimeni nu s-a întrebat vreodată dacă mi-am luat cardul. În schimb, primesc felicitări că sunt client fidel şi rapoarte de plată cu taxe, comisioane şi penalizări pentru întîrzieri de plată (evident la taxe şi comisioane.) Da ştiu e vina mea că nu l-a închis pînă acum. Dar am fost de vreo 5 ori la sucursala Raiffesen care l-a emis, am stat câte juma de oră şi am plecat. Ar fi trebui să îmi pierd cîteva ore doar ca să apuc să vorbesc cu cineva. Probabil ca o sa-mi iau vreo zi libera candva ca sa stau la coada la banca...

Voi aţi avut păţanii la băncile din ro?

Anii '90 şi bucureştenii

Anii '80 şi bucureştenii, apărută în 2003, e una din cele mai mişto cărţi care descriu viaţa de zi cu zi în perioada comunistă. E o carte utilă şi pentru cei care au trecut prin perioada aia şi pentru cei nu ştiu nimic şi vor să afle cum era atunci. E făcută sub forma unui dicţionar. Dacă vrei să afli ce era aia C.A.R., Lăstun, Muncă patriotică sau cum era cu Cafeaua, cu Pachetul din străinătate, cu Kent-ul dai pur şi simplu la pagina respectivă şi găseşti una sau mai multe poveşti despre... Sau poţi să citeşti volumul cap-coadă. Recomandabil!
Nu înţeleg de ce la Anii '90 şi bucureştenii, publicată tot la Paideia şi făcută tot de oamenii de la MŢR, s-a renunţat la forma de dicţionar. În felul acesta, ajunge să fie una din tot mai numeroasele antologii tematice, adică una din cărţile alea în care mai mulţi oameni ne spun poveşti mai mult sau mai puţin interesante pe o temă dată. A nu se înţelege că aceste cărţi nu merită atenţie, dar conceptul iniţial al volumelor "anii " avea ceva în plus. Ceea ce are acum în plus volumul în cauză faţă de altele de acelaşi tip (nu faţă "anii 80") sunt vocile/ poveştile unor persoane ne-publice. Pe lângă aceştia sunt şi Zoe Petre, Filip Florian, alş, Viorel Moţoc şi alţii.
Mie cartea mi-a adus aminte de nişte chestii din anii ăia de care chiar uitasem (vezi postul anterior): de goana după marfa turcească, de cum stăteam în faţa televizorului aşteptând să se întrerupă programul ca să vedem reclame, de oamenii plecaţi "în afară" care povesteau cum stăteau juma de oră în WC pentru a găsi modul în care se trage apa. Sunt poveşti despre Piaţa Universităţii, despre mineriade (atât din punctul de vedere al celor care au bătut cât şi al celor care au luat bătaie), despre "afaceriştii" acelor ani, s.a.m.d. Lipsesc, în schimb, poveştile despre nebunia Dallas şi Sclava Izaura, seriale pe care cel puţin jumătate din populaţia României le aştepta cu sufletul la gură.

Cum am făcut grevă în '91

În timp ce citeam Anii '90 şi bucureştenii, mi-am adus aminte de o poveste din anii ăia. Mai exact, participarea mea la o grevă în '91. Eram în clasa a VI-a. Ministerul decisese ca şcoala din Drumul Taberei în care eram învăţam să fie desfiinţată, urmând ca elevii şi profesorii să fie mutaţi în şcoala alăturată. Adică peste gard. Acum decizia mi se pare logică, dar atunci... În şcoala de alături funcţionaseră până în 90 şi câteva clase ale unui liceu industrial. S-a decis ca acele clase de liceu industrial şi întregul liceu industrial aflat la 10 minute distanţă să fie mutate în clădirea în care funcţionam noi. În clădirea liceului industrial urma să fiinţeze un nou liceu teoretic, iar cele două şcoli generale situate una lângă cealaltă urmau să fie unite sub acelaşi acoperiş.
Dar şcoala de alături avea o reputaţie proastă. În afară de destul de mulţi repetenţi, se zvonea că acolo sunt furnici, că e mizerie (dar probabil că astea au fost inventate în timpul grevei). Părinţii şi profesorii s-au opus deciziei ministerului şi au refuzat să accepte mutarea. La 15 septembrie, noi am intrat în şcoala noastră şi am ocupat-o. O păzeam în ture. Elevii nu mergeau la şcoală pentru ore, ci doar pentru a ţine ocupat teritoriul. Adică veneau şi stăteau în bănci fără să facă nimic. Şi era mai multă linişte decât la ore. S-au organizat şi ceva proteste cu strigături, pancarte şi huiduieli în curtea şcolii, în faţa ministerului, în faţa televiziunii. Încet-încet, profesorii au început să se ducă la ore la şcoala alăturată. Probabil că îi ameninţaseră că nu le dau salariile, că îi dau afară. Aici erau nevoiţi să predea la pereţi. La propriu. Nu era niciun elev în clasă. Apoi, au început să apară şi elevii. Se făceau ore cu unu-doi elevi. Apoi au început să se sperie şi părinţii: că le rămâne copilul repetent, că pierde copilul materia... Aşa că, în cele din urmă, ne-am mutat. Prin noiembrie.
Eu, bineînţeles, am fost unul dintre cei care s-au dus la noua şcoala când greva era deja pe sfârşite. Nu pentru că mi-ar fi păsat în ce clădire trebuia să merg sau pentru că mi-ar fi fost frică de furnici. De altfel, nu cred că am stat vreodată în clasă ca să păzesc şcoala. ( La mitinguri am participat, în schimb. ) Dar era o senzaţie foarte plăcută dimineaţa: când ceilalţi se duceau la şcoală, eu mă duceam la fotbal. Trebuia să mă antrenez. Eram portarul cartierului şi tocmai mă transferasem la A.
La sfârşitul clasei a V-a, conducerea şcolii a a avut ideea "genială" să reîmpartă clasele în funcţie de medii. Cei mai buni intrau la A, iar cei mai slabi la F. Vă daţi seama că niciun profesor nu voia să predea la cei mai proşti, dar asta e altă discuţie... Eu eram la B. Cum peste tot în lume, după cum văzuserăm şi noi la televizor, se practicau transferurile, m-am transferat şi io la A, acolo unde erau şi cei mai buni fotbalişti. Culmea, ăia de la D,E,F erau slabi şi la fotbal. Cu fotbalul a mers bine, dar pe alte căi, adică pe bază de medii, nu am reuşit să ajung la A în anii următori. Însă greva, care a durat două luni, a fost una din cele mai frumoase perioade din istoria trecerii mele prin şcoli.

p.s. despre carte, cu proxima ocazie

De partea cealaltă - Fatih Akin

Dacă vi s-au părut enervante/stupide/contrafăcute coincidenţele din Babel, n-are niciun rost să mergeţi la De partea cealaltă. Sigur vă veţi enerva din nou. Dacă nu, treceţi neapărat pe la cinema pentru că e cel mai bun film al lui Fatih Akin de până acum. (Adică din cele care au ajuns cumva şi la noi: Cu capul înainte şi Crossing the bridge. Pe imdb văd că apar încă 7 filme ). Se petrece, evident, în nemţia turcească şi în istanbulul marcat de conflicte etnico-politice. Dar cine ştie mai bine decât Akin să facă filme despre turcii din Germania?
(Cam aşa ar trebui să fie producţiile artistice legate de dialogul intercultural european - că, na, tot e oficial în UE anul dialogului intercultural. Nu vă luaţi după cât de găunos, birocratic, stupid etc. sună formularea asta. Luaţi partea bună a expresiei.)
Şi din partea buna putem reţine următoarele:
Personajul masculin este un turc care predă germana la o universitate din Hamburg. Pleacă la Istanbul în căutarea...(despre căutări, nu vă povestesc, că altfel tre să vă povestesc filmul). Aici ajunge să deţină o librărie cu cărţi în limba germană.
Personajul feminin este o tucoaică de origine kurdă care vine la Hamburg să îşi caute... Aici se naşte o poveste de love cu una persoană neamţă. Care mai apoi vine să o caute, pentru ca şi ea să ajungă să fie căutată de...
Cine pe cine caută, de ce şi dacă se găsesc n-aveţi decât să decoperiţi singuri. (Nu vă fie teamă, nu e un film cu detectivi.)

Eu nu vreau să vă spun decât că filmul este dramatic, amuzant, sentimental, politic, emoţionant, un pic documentar, un pic exotic... Şi din chestia asta nu rezultă o varză, cum se întâmplă de obicei la cei care vor să spună prea multe deodată. Fie şi pentru că e singurul film de văzut lansat în acestă vară, merită să faceţi un drum la cinema.




p.s: să nu uităm pofta cu care neşte oameni muşcă dintr-o roşie crescută în propria grădină! Un gest aparent banal şi inutil în film. Dar, gestul ăsta nu poate fi înţeles decât de o parte din locuitorii ioropei unite. Dacă nu înţelegeţi de ce sunt turcii ăia de pe pânză atât de încântaţi de o banală roşie, daţi o fugă până la supermarket. Şi apoi faceţi un drum şi pân la piaţă.

Nuntă cu limuzină

Sâmbătă, am vrut să vedem Avocatul Terorii. La Union. Pe drum începusem să facem glume: "Să vezi că acu, după ce am alergat pe căldura asta, suntem singurii spectatori şi o să ne spună că nu dau filmul pentru doi oameni." Şi nu l-au dat. Dar nu din cauză că eram doar doi spectatori, ci pentru că "filmul n-a venit". Nu ştiu cine trebuia să îl aducă, cert e că nu aveau pelicula. Sau aşa ni s-a spus. Am sfârşit prin a vedea, Cassandra's Dream, un film slăbuţ al lui Woody Allen, despre care mi-e prea lene să scriu. Dar nu asta voiam să povestesc, ci...

Ştiţi că, între ţăranii cu bani, unul din elementele indispensabile ale unei nunţi este limuzina. Ei bine, o astfel de limuzină era parcată în faţa unei case construite între blocuri în Titan. Cum naiba reuşiseră să intre cu maşinoiul pe aleea lată de 2 metri, nu ştiu să vă spun. Nervii pe care îi aveam, în momentul în care mi-a dat seama că trebuie să îmi fac loc printre măgăoaie şi diverşi oameni împopoţonaţi, au dispărut imediat. M-a buşit râşul. Maşina avea capota ridicată. Se stricase. Ginerică, naşu-mare, tata-socru şi alţi invitaţi se uitau la motor. Era ca la adunările alea din faţa blocului când se strâng vecinii în jurul unei Dacii şi încep să îşi dea cu părerea.
"Bă, o fi de la bujie!".
"Io zic că are probleme cu jiglerul"
"Vasile, ia vezi tu, merge ambreiajul?"
Discuţia este, evident, inventată, dar cam aşa suna. Nu mă pricep, nem, la maşini. Era, însă, foarte drăguţ să vezi vreo 10 oameni în costume de fiţe, care miroseau a fiţă, se mişcau a fiţă, aplecaţi asupra unei limuzine stricate.

Harry Potter - la aniversară

Acum un an şi o zi, îmi petreceam câteva ore din noapte pe străzi şi prin librării. Obligaţie de serviciu. Mă uitam cu mirare la oamenii cu pălării ţuguiate. Nu înţelegeam de ce atâta lume se îmbulzea să cumpere o carte. La 2 noaptea. Văzusem primul film din serie. Drăguţ. Cărţile, mi se spusese, sunt şi mai bune. "Ok, o fi mişto, dar totuşi...", ziceam.

În noiembrie la Gaudeamus, trec pe lângă standul Egmont şi îmi aduc aminte de Harry Potter. Nu că aş fi uitat. Un an întreg am tot auzit/citit articole, ştiri, păreri legate de volumul 7. (Marketing ca la Rowling mai rar!) La Gaudeamus mi-am adus aminte că îmi propusesem să văd şi eu cu ce se mănâncă Potter ăsta. Mi-am cumpărat primul volum.

Şi aşa a început... Timp de câteva luni (mă chinuiam să mai iau câte o pauză între volume, să mai fac şi altceva) nu mă culcam până când ochii nu mai stăteau deschişi nici ţinuţi cu scobitori. De câteva ori am uitat să cobor din metrou. Singura mea dorinţă era să termin cât mai repede ce aveam de făcut pentru ca să pot să iau din nou cartea în mână. Culmea, nu m-am speriat când am văzut că volumele deveneau din ce în ce mai groase, chiar m-am bucurat. 5-ul are peste 900 de pagini. Dacă mi-ar pune cineva în mână o altă carte care să aibă peste 500 de pagini nu m-aş apuca s-o citesc. Mă sperie lungimea.

Pe la sfârşitul lui ianuarie terminasem deja al 6-lea volum. Am tot amânat să mi-l cumpăr pe ultimul. Ştiam că odată luat, nu l-aş fi putut lasa pe birou. Ştiam totodată că, odată intrat în posesia acestui ultim volum, voi încheia şi marea plăcere de a descoperi ce se mai întâmplă cu Harry. Am reuşit să amân volumul 7 vreo 2 săptămâni, timp în care am încercat să mă apuc de ceva "mai serios". Toate celelalte cărţi erau îngrozitoare. Când m-am apucat într-un final de "Talismane", am încercat să nu citesc prea mult deodată. Să îmi ofer porţii mici de plăcere. N-am prea reuşit. După ce l-am terminat şi pe ăsta, vreo lună nu am mai putut să citesc nimic.


Însă ceea ce mi s-a întîmplat mie n-a fost mare lucru. Am auzit de oameni care şi-au pierdut (sau aproape şi-au pierdut slujbe), au picat examene, etc. din cauza lui Harry. Voi cum v-aţi descurcat cu Potter?

p.s. un text şi un test interesant despre Harry , la capricornk13

Salutări de la Berlin

M-am întors. Şi cum cea mai bună carte de citit în vacanţă sunt mai multe pe care le cari dar din care nu citeşti niciun rând, nu pot să onorez cu bere nimic. Dar pot să vă spun următoarele:

- În data de 04.07, primul pasager care a coborât la Berlin dintr-un avion venit de la Bucureşti a fost un negru.

- În metrou, după ce ne-a auzit că vorbim româneşte, un tip de vreo 20 de ani s-a ridicat şi i-a cedat locul lui E. "Staţi aici!", a zis el politicos, apoi s-a sprijinit de uşă şi a scos din buzunar telefonul mobil. Din telefon au început să răsune... manele.



- Cerşetorii români din Berlin au un nou mod de abordare. Mai întâi întreabă "Do you speak english?" şi, dacă răspunsul e afirmativ, întind mâna şi încep să îndruge ceva cu "money", într-o engleză din care nu se înţelege nimic oricum. Dar nici nu e nevoie. Oricine înţelege ideea.

- În ziua de 04.07, orele circa 13, primul taxi din rând în faţa aeroportului Schoenefeld era o Dacie. La orele circa 13.01 a plecat. Plin.

Alte câteva poze aici. Si neste unele de la stambul.

Măcar la farmacie

Ieri la Constanţa. Pe strada pietonală din faţa mall-ului, doi lucrători la salubritate. Ea mătura, el golea coşurile de gunoi.
El: Hai mă! Pentru câteva chiştoace ...
Ea: Lasă-mă măcar aici. Cel puţin în faţă la farmacie să fie curat.
Nu-i de mirare că strada era jegoasă.

Azi la Bucureşti. Pe la Republica. O cuşcă de câine frumos vopsită. Câinele alături. Pe cuşcă o cruce. Arăta ca o biserică în miniatură.
Din păcate, nu aveam aparatul la mine.

De mâine plec în prospecţie. Voi cerceta cât de credincioşi sunt câinii şi cum e cu chiştoacele la alţii. Adică, mai exact şi precis, plec o ţâră. În vacanţă. Dar mă întorc... Din păcate...

Funny games U.S.

Anna: Why don't you just kill us?

Peter: [smiling] You shouldn't forget the importance of entertainment.

Cam asta e tot ce e de spus despre, tot ce e de reţinut din filmul lui Haneke. Adică omul (re)face un film doar ca să ne demostreze că ştie să facă un film de entertainment. Şi aici o nimereşte. Chiar ştie. Dar asta e toată miza. Pe lângă punerea la încercare a emoţiilor spectatorului, nu mai e nimic. Ba la un moment dat e cât pe ce să o dea cu bâta-n baltă, când cei doi geniali killeri (sau psihopaţi, sau cum vreţi să le spuneţi) încep o conversaţie despre realitate şi ficţiune. Noroc că durează puţin.
Cum nu sunt mare fan al genului horror (sau, în fine, a acelor filme în care îţi sunt puse la încercare emoţiile prin intermediul unor întâmplări oribile - căci nu despre horror e vorba aici) am rămas cam dezamăgit. Adică puştii, (mai ales blondul) sunt geniali. Suspans cât cuprinde. Dar, care-i scopul? Şi care-i ideea cu refacerea filmului cadru cu cadru numai ca să fie în engleză?

Ediţii de lux ?!?!?!

Deci io nu înţeleg. De ce ar vrea cineva să aibă acasă cărţi de Vintilă Corbul şi Sven Hassel în ediţii de lux? Mărturisesc că nu i-am citit, or fi buni pe genul lor, dar ăştia sunt exact tipul de autori care scriu cărţi ieftine. Literatură de consum, "roman de gare" sau cum vreţi să îi spuneţi. De ce aş da 50 de lei pe Căderea Constantinopolelui sau pe Legiunea Blestematilor? Ăştia sunt autori pe care dai 5 lei înainte să te urci în tren şi când cobori laşi cartea acolo. Ok, cu filmele lu' Sergiu Nicolaescu, scoase tot de Adevărul, înţeleg... Pentru 50% din populaţia României, Nicolaescu e în continuare REGIZORUL. Încă se înghesuie lumea să îi vadă prostiile. Astea se vând dacă le dai ieftin.
Dar Vintilă Corbul, Eugen Burada, Sven Hassel, Theodor Constantin (tre să mărturisesc că de ăsta din urmă nici n-am auzit) nu sunt autori de publicat în ediţii de lux. Nici ei nu cred că s-au gândit vreodată că o să fie. Probabil că şefii care au decis să îi publice pe ăştia nu au mai pus mâna pe o carte demult. Probabil că în adolescenţă li s-a părut lor Vintilă foarte tare, drept urmare omul trebuie să fie un "autor mare".
Şi publicarea ăstora mi se pare cu atât mai suprinzătoare cu cât trustul are două publicaţii de cultură: Dilema şi Dilemateca (ba până nu demult aveau şi România Literară). Ar fi putut să se sfătuiască şi ei cu oamenii de acolo, dacă tot voiau să publice cărţi. Sigur s-ar fi găsit o soluţie de compromis: adică publicarea unor autori şi buni şi vandabili. Aşa, pentru că (bănuiesc) nu le merge prea bine cu vânzarea ăstora, mai bagă şi o groază de bani în publicitate... Şi mă asasinează pe mine cu reclamele lor.

Urbancolia - Dan Sociu

Când am aflat că e scrisă ca o scrisoare către Pascal Bruckner, personaj care, nu stiu exact de ce, nu mi-e prea simpatic, am zis că mai bine nu citesc cartea asta, că sigur nu o să-mi placă. Dar pentru că mi-e simpatic Sociu, am făcut, totuşi, acest "efort". (În fapt, nu e niciun efort: se citeşte în două ore.) E, totuşi, de apreciat aici ideea unei strategii de vânzare impuse chiar prin subiect. Bănuiesc că sunt mai mulţi fani ai francezului decât "ne-fani". Prin urmare există oameni care îşi vor cumpăra cartea doar pentru că apare şi Bruckner. Şi franţuzul, chiar dacă a contribuit indirect la naşterea unei relaţii amoroase (între Sociu şi iubita lui - vorbim de personajele din carte, viaţa reală nu intră în atribuţiunile mele de cititor), ar fi putut foarte bine să fie scos din poveste.
Şi cum ziceam, mi-era frică de Bruckner, dar...am ajuns la final să îmi doresc ca franţuzul să fi apărut mai mult. Nu de alta, dar adresarea către acesta mi se pare o temă, care e enunţată, dar aproape deloc folosită . Şi la fel, mi se pare că se întâmplă şi cu povestea şi cu personajele. Adică abia afli cine sunt ăia şi ce-i cu ei, abia începe povestea, că s-a şi terminat. Mi se pare că e mai degrabă, un foarte bun punct de plecare pentru un roman, decât un roman în sine. Fără o construcţie prea amplă, fără personaje prea conturate (în afară de personajul Sociu), Urbancolia e, aşa... o stare, în care fie intri , fie nu, o stare care îţi place sau nu. Şi am întâlnit ambele situaţii. În ceea ce mă priveşte , după cum se vede mai sus, umblu cu jumătăţi de măsură.

Mici cu portocală

Am fost , într-un final, la marele restaurant bucureştean La Mama. Zic "într-un final" pentru că am încercat de vreo două ori înainte şi de fiecare dată la intrare cineva a trebuit să mă pună la punct: "Fără rezervare, nu se poate." Prin urmare, am zis că nu mai calc acolo. Acum a fost urgent, adică trebuia să halesc ceva şi nu mi-a venit în cap niciun alt local din zonă.
S-a găsit loc şi fără rezervare. Mi-am luat mici. (Buni, n-am ce zice). Dar când mi-au adus farfuria, am avut o mare surpriză. Pe deasupra micilor puseseră, "ca să fie frumos", probabil, câteva felii de portocală. Da: mici cu portocale!!!!!! Deci, înţelegeţi, local select, nu tre să intre aici toţi ţăranii care nu ştie cum e cu frumosul.
Şi am mai avut o surpriză la final când a venit nota. Pâinea costa mai mult decât berea, mai mult decât 2 mici: 6,5 lei. Ce-i drept, ne aduseseră suficientă pâine. Cre că era vreun kil de pâine!!! În doi, am mâncat vreo 2 felii juma din cele 10-15.

Exit poll - rezultate finale

71% dintre vizitatorii acestui blog au considerat că răspunsul la întrebarea "De ce?" este, cum era şi normal, "Mâine". 21 % au optat pentru "D'aia", în timp ce 14 % sunt susţinători ai lui "Fiindcă". S-a strâns un total de 106 procente datorită imposibilităţii de decizie a unuia dintre votanţi, care, în cele din urmă, a bifat două variante.
Vă mulţumim pe acestă cale pentru votul dumneavoastră şi sperăm ca data viitoare să avem o prezenţă la urne sporită.

Acum ştiu de unde să cumpăr genţi

Campania Louis Vuitton a fost una din cele mai eficiente campanii de care am auzit vreodată.
Marea lor idee de a închide un monument într-o valiză ar fi trecut probabil neobservată. Pariez că 95% din cei care au trecut pe acolo nici nu ar fi băgat în seamă schimbarea. Probabil că mulţi nici nu observaseră că acolo era o statuie. În urma scandalului, tot românul ştie acum nu numai că există un astfel de magazin în Bucureşti, dar ştie şi unde se află. Iar ăia care s-au scandalizat cu siguranţă nu fac parte dintre viitorii clienţi ai companiei. Mai eficient de atât nici că se poate.

Alertă!!!

Am zărit azi într-o librărie volume de Cărtărescu care nu erau puse în vitrine securizate. Am vrut să sun la 112, da mi-a fost frică că o să creadă ăia că fac mişto de ei. Am vrut să le ating, dar mi-a fost frică că, deşi nu se vede, sunt protejate cu raze psihotronice transcedentale de înaltă frecvenţă. Rog Poliţia, SRi-ul, FBI-ul, Mosad-ul, KGB-ul şi CIA-ul să mă contacteze pentru a le indica adresa librăriei.

Regele Alb - Gyorgy Dragoman

Poate ar trebui să ne grăbim şi să-i declarăm pe Bartis şi pe Dragoman autori români. (S-au născut la Târgu-Mureş, deci merge.) Nu de alta dar, pe lângă ce scriu ei, multă proze româneşti, par aşa, un fel de compuneri de clasa a 10-a. Excepţiile confirmă regula, desigur.

La Dragoman sunt nişte povestiri simple, pe care le-ar putea citi şi un om fără multe facultăţi. Ele pot fi lecturate şi separat, dar împreună o pun de-un roman. Dzsata, personajul principal, face ceea ce fac copii de vârsta lui: merge la şcoală, se joacă, are probleme cu copii mai mari, cu profesorii, caută comori, încearcă să le facă pe plac şi mamei şi bunicului, care sunt certaţi. Însă, dincolo de întâmplările amuzante sau triste ale unui băieţel de 11 ani, sunt în cartea lui Dragoman: descrierea unui sistem politic şi social, influenţa acestuia asupra vieţii de familie, drama unui copil nevoit să crească fără tată şi multe, multe altele. Şi toate sunt povestite atât de simplu...

Cu taxiul în Bucureşti

Dau să mă sui într-un taxi. Pe locul din dreapta şoferului era aparatul de taxat. Şoferul îl ia în mână şi mă invită să mă aşez. Îi spun unde merg, el vrea să pornească maşina, dar în mâini avea aparatul. Îşi dă seama că trebuie să îl lase jos, aşa că mi-l dă mie: "Tine şi tu ăsta, că n-am agăţătoare". Şi pornim. Eu cu aparatul în poală. În faţa blocului, întorc aparatul cu faţa spre mine să văd cât face şi îl dau înapoi şoferului ca să pot să umblu după portofel.

Viaţa e frumos da' greu

Pentru că viaţa e complicată şi are multe aspecte am mai înfiinţat o categorie. Nu prea are legătură cu tema blogului, dar se ezistă şi alte cestiuni care merită povestite. Deci...

The Rocky Horror Show

Niciodată nu am văzut până acum, în România, un grup de actori care să cânte şi să danseze fără oprire timp de două ore, fără ca măcar odată să îşi piardă din energie, fără ca măcar odată să se simtă că au obosit. Cei care joacă în The Rocky Horror Show sunt cam a ceea ce îmi închipui că se găseşte pe Broadway. Dar performanţa actoricească -şi unii dintre ei nu sunt actori- e singura calitate a spectacolului.Victor Bucur (Dr. Frank'n Further) şi Igor Caraş (Riff - Raff) par să fie chiar foarte, foarte buni. Şi am zis "par să fie", pentru că... pe toată durata spectacolului nu se înţelege nici măcar un singur cuvânt din ce se cântă. Şi nu e o exagerare. Nu vreau să zic că nu prea se înţelege. Poate prinzi vreun cuvânt dintr-o sută, dar şi aşa e prea mult. Şi nu e din vina actorilor, ci a reglajelor de sunet.

În rest ce să vă mai zic ? În primul rând locaţia mi se pare foarte prost aleasă: o operă rock, un musical kitsch, dar anti-kitsch într-un club de fiţe. Nu cred că ăia care merg acolo vor teatru. Dar mai ştii? În plus, ceea ce îi lipsea lui Rocky Horror Show în anii 70, adică umorul, lipseşte şi în spectacolul de la Kristal. Şi nu trebuie uitat că acest musical s-a vrut/se vrea o parodie a genurilor horror şi SF. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că extraterestrul principal mai e şi travestit şi mare fan al sexului cu reprezentanţi ai ambelor sexe, rezultă.. o mare varză. Care ar fi putut deschisă doar cu umor. Părerea mea.

Bookfest 2008

Noua ediţie pare mult mai tare decât cea de anul trecut când a cam suflat vântul printre standuri. Spaţiul e mai aerisit, sunt şi scriitori străini invitaţi. Majoritatea sunt de la Curtea Veche, care a ajuns, în sfârşit, la concluzia că nu e sufient să publici cărţi bune, că trebuie să le şi promovezi. (Cum, e o altă discuţie)
Se cumpără bilet la intrarea în complex. 5 lei. Dar atunci când îţi cumperi o carte, dai biletul şi ai 5 lei reducere. Şi chiar funcţionează. Adică, chiar îţi recuperezi banii.
Există pavilion imens în care vor fi concerte, filme, dezbateri. Cică o să cânte kumm, fără zahăr, ada milea, luna amară, travka. Şi o să fie proiectate ecranizări celebre. Cine, ce când, încă nu se ştie. Sau se ştie, dar e secret. Sau, pur şi simplu, nu s-a considerat necesar să fie informaţi şi alţii. Azi la deshidere nu exista niciun program.
Şi au făcut un site "care se adresează tinerilor care îşi petrec majoritatea timpului pe internet". Io am stat vreo cinci minute pe el şi n-am prea priceput la ce şi cum se foloseşte. Dacă vă prindeţi ziceţi-mi şi mie.

Bafta la shopping!

Update: Site-ul Bookfest a devenit, în sfârşit, unul util. Adică au adăugat secţiuni noi, care chiar cuprind informaţii, nu trei chestii generale ca până ieri. Puteţi afla de acolo cine, când cântă. (La filme încă mai au de lucru) Există chiar şi o hartă cu amplasamentul standurilor.

Exit poll

Doamnelor şi domnilor, în partea dreaptă a paginii aveţi un interesant sondaj de opinie. Vă invităm să răspundeţi la eterna şi fascinanta intrebare: De ce? Variantele de răspuns sunt: D'aia / Fiindcă / Mâine. Înainte să ieşiţi de aici, votaţi!!!!

Sondajul este realizat cu scopul de a nu folosi la nimic. Marja de eroare +/- 100%.

Grand Bazar România - Mike Ormsby

Englezoiul ăsta care acu locuieşte la România ne face ţara de râs. Păi dacă vrea să facă jogging în jurul Casei Poporului n-are decât. Dar să se facă şi el că nu vede cadavrul de câine de pe spaţiul verde de la Parlament! Să se facă şi el că nu vede că muncitorii au tuns iarba în jurul cadavrului! Să nu ne mai povestească nouă cum i-a luat notaru 200 de euro pentru un formular care e gratuit. Şi să dea şpagă dacă vrea să îşi rezerve o masă ca să vadă meciul lu Liverpool şi să nu ne mai pună nouă la îndoială "politica casei". Sau mai bine să ţină şi el cu Steaua sau cu Dinamo sau cu Rapid sau cu Craiova ca toţi oamenii normali.
Mike ăsta nu înţelege de ce nu se dă film atunci când în program scrie că e, Mike ăsta, cu tot BBC-ul lui, nu înţelege că prezentatorii de radio nu trebuie să fie atenţi la propria emisiune, Mike ăsta nu înţelege că la câini se dă mălai (pentru că dacă le dai să mănânce prea mult turbează) şi la găini osele rămase de la masă.
Şi în plus, bozgoru dreacu, se duce şi la şedinţele de bloc.

update: Deci, prin urmare, e de citit. Am scris mai frumos despre aici. A, si m-am razgandit. I-am mai dat juma de bere.

Ionesco - Cinci piese scurte

Tre' să vă spun că am fost dezamăgit după ce am ieşit de la acest spectacol. Nu pentru ar fi prost, dar, nu ştiu de ce, mă aşteptam la mai mult după atâtea premii şi atâtea laude. Când am văzut şi fotografiile de pe site, mi-am zis că, deşi nu prea mai merg la teatru, trebuie neapărat să ajung la acest spectacol. Ei bine, am ajuns şi am descoperit că atmosfera aia retro din fotografii era doar în fotografii.
Meritul cel mare al lui Dabija cu acest spectacol e, zic eu, că nu a încercat să arate (să ne bage în ochi) cât e el de deştept. Poate şi pentru faptul că textele sunt (cam) necunoscute, regizorul nu s-a ocupat cu găsirea a nu ştiu ce cheie de lectură care să revoluţioneze teatrul şi filosofia lumii. Pe Ionesco se poate inventa aproape orice. Dar, Dabija nu inventează mai mult decât trebuie. Pe el îl procupă, strict, absurdul situaţiei. A ieşit un spectacol mişto, dar, nu ştiu cum să-i zic: sec?

Foto de pe www.teatrul-odeon.ro

Un mic cadou

Pentru iubitorii de Foer si de muzici si de ce vrea ei. Una bucata melodie, nu despre Ucraina, ci despre o ţară apropiată cu mamaligali, pastramili, carnaţili şi altele.



the klezmer conservatory band romania romania
Asculta mai multe audio Muzica »

Everything is illuminated - Jonathan Safran Foer

NOI, EVREII
Evreii sunt lucrurile alea pe care le iubeşte Dumnezeu. Dacă trandafirii sunt frumoşi, trebuie să credem că Dumnezeu îi iubeşte. Prin urmare, trandafirii sunt evreieşti. Prin acelaşi raţionament, stelele şi planete sunt evreieşti, toţi copii sunt evreieşti, "arta" frumoasă e evreiească (Shakespeare nu era evreu, dar Hamlet era), şi sexul, când este practicat între soţ şi soţie intr-o poziţie bună şi potrivită, este evreiesc. Este Capela Sixtină evreiască? Ar fi bine să credeţi .

E un mic citat din Cartea Antecedentelor, o carte pe care toţi elevii din Trahimbrod o citesc, o lucrare care iniţial trebuia să cuprindă evenimentele majore din viaţa shetl-ului. După aia a ajuns să le cuprindă pe toate:

CE A MÂNCAT JACOB B LA MICUL DEJUN ÎN DIMINEAŢA ZILEI DE 21 FEBRUARIE 1877 Cartofi prăjiţi cu ceapă. Două felii de pâine neagră.

sau

CUNLINGUS ŞI FEMEIA LA MENSTRUAŢIE Rugul aprins nu trebuie consumat. (Pentru o listă completă a regulilor şi reglementărilor referitoare la ştiţi voi ce, vezi ANEXA FU-ERE)

şi dacă nu aveau despre ce să scrie se rezolva simplu:

Noi scriem... Noi scriem...Noi scriem...Noi scriem...Noi scriem...Noi scriem...

Si imi vine să tot transcriu zeci de pagini din Cartea Antecedentelor sau din Cartea Viselor Repetate sau măcar să vă zic ce scrie pe plăcuţa care marchează locul sau e măcar aproape de locul în care căruţa lui Trahim sau Trahum (nu se ştie) a intrat în Brod, şi cum a apărut Brod, nu râul, fata care a dat numele satului, dar care nume nu este oficial, pentru că acesta a fost dat de nebunul Sofiowka, care a păţit-o de Ziua Trahim, din cauza bărbatului din Kolki, datorită căruia a apărut Cadranul, unde s-a căsătorit şi bunicul cu mâna moartă a lui Jonathan Safran Foer.
Care JSF sau Jon-Fen cum îi zice Şapka, căruia nu-i place să i se zică Şapka, a venit în Ucraina, şi e vegetarian (în Ucraina!!!) şi caută o femeie dintr-o poză... Şi la chestia asta îl ajuta bineînţeles, Alex (sau Şapka, deşi nu-i place să i se zică Şapka), şi bunicul său orb, care le este şofer... Şi, bineînţeles, Sammy Davis Junior Junior -adică the bitch, adică câinele...

Adică deci şi prin urmare ce vreau să spun este că e foarte greu să scrii ceva despre o carte atât de mişto, atât de comică şi atât de tristă. (E o carte despre Holocaust) Adică ce zic io carte că e ca magazinul Victoria ("50 de magazine în unul singur"), în cazul de faţă vreo 4 cărţi în una singura: scrisorile lui Alex către Foer, povestea satului evreiesc scrisă de Foer, povestea călătoriei prin Ucraina scrisă de Alex şi zecile de CĂRŢI ale satului, scrise de săteni, of course. Şi fiecare are un cu totul alt mod de a scrie, desigur. Unde mai pui şi că Alex ştie "foarte bine" limba engleză:
"Dragă Jonathan, am fost o persoană extrem de încântată să primesc scrisoarea ta şi să aflu că eşti restabilit la universitate pentru anul concludent..."

p.s. l-am cetit în inglish. şi a fost foarte greu. nu îmi dau seama dacă sună la fel de bine şi în română, deşi pentru citatele de mai sus, în afară de primul, am folosit varianta de la Humanitas.

While codrul negru shut up

Până apuc să mai scriu ceva, o recomandare: Somnoroase păsărele în traducerea Google Translate.
Am găsit-o la terorista care a găsit-o aici. Enjoy!

M-am iluminat

L-am terminat pe Foer. A fost un mare chin (pentru că l-am cetit în ingliş) dar şi o mare, mare plăcere. L-am finisat ieri şi azi m-am răzbunat: am citit o carte întreagă în mai puţin de o oră. O carte pentru copii, tipărită la 3 rânduri, o carte cu multe desene. Are vreo 150 de pagini, dar cred că dacă am scoate desenele şi am micşora spaţiile dintre rânduri, n-ar avea mai mult de 50.
Aşadar, l-am terminat pe Foer. M-am iluminat. (Într-un singur sens al cuvântului. Prietenii ştiu ce vreau să zic.) Nu am timp să scriu acum de el. Şi mai sunt la rând vreo două filme. Să nu credeţi că pierd vremea cu prostii. Până apuc să scriu ceva, un mic cadou. Una din cele mai mişto secvenţe dintr-un film românesco-străin. Duelul muzical dintre ţigani şi evrei din Train de Vie. Sorry că nu e tot. Atât am găsit.

Sectanţii şi drogaţii care fac arta

Nişte domni tineri artişti au pus la cale un proiect interesant: arta vizuală şi dans într-un apartament din centrul Bucureştiului. Deşi, cel puţin aşa spun artiştii, nu i-au deranjat cu nimic, vecinii au început să facă scandal. Ba povestea s-a lăsat şi cu bătaie. Evident, le era frică oamenilor că ăia care vin la ei în curte sunt sectanţi, că se droghează, etc.

Citiţi pe blogul lor despre proiect şi incidente

Noaptea Muzeelor

M-am "delectat" până acum citind tot felul de aberaţii despre noaptea muzeelor. Aşa că:

Ideea este a Ministerului Culturii şi Comunicării de Franţa. Din 2005 se organizează în fiecare an în mai toate ţările din Europa. (Poate chiar în toate.) Şi la România se face tot de atunci. Din an în an au fost tot mai multe muzee care au intrat în acest program şi tot mai mulţi oameni au auzit de evenimentul ăsta. Aşa se face că anul acesta a fost aşa mare buluc. Probabil că nimeni nu se aştepta să vină chiar atât de mulţi că poate scoteau şi ceva poliţai pe stradă.

Sincer, pe mine mă miră că s-au gândit să bage un autobuz. Io nu m-am suit în el, dar am văzut că era tot timpul plin. Ok, autobuzul n-a funcţionat foarte bine, dar de aici până la a da vina pe organizatori că nu ai găsit loc de parcare, mi se pare un drum mult prea lung. E simplu, în Bucureşti exită o mare problemă cu locurile de parcare. Parcă nu ştiaţi.

Am auzit oameni care s-au plâns că au trebuit să stea mult la coadă. Asta e, a fost multă lume. Nu-i normal ca ăla care a ajuns înainte să intre înainte? Ba unii nu înţelegeau de ce nu-i lasă pe toţi deodată înăuntru. Există un singur răspuns: mergeţi acolo atunci când nu e noaptea muzeelor. Poate vă prindeţi şi de ce nu pot să intre câteva mii de oameni deodată.

Şi nu vă speriaţi că nu e gratis. Un bilet costă 3-6-10 lei. Cred că îşi poate permite oricine să dea banii ăştia. Nu cred că cei care au mers sâmbătă la muzee au venit pentru că au vrut să vadă ceva în mod deosebit. Au venit pentru că e inedit, cool, distracţie sau cum vreţi să îi ziceţi. Problema e că li s-a părut cool la prea mulţi.

Am văzut sâmbătă seara oameni care făceau tot posibilul să se bage în faţă, am văzut copii care dădeau cu pumnii în exponate fără ca părinţii să le zică nimic....

Voi aţi fost la Noaptea Muzeelor? Vouă cum vi s-a părut?

Emo Liiceanu reloaded

Cu vreo lună-două în urmă domnul Liiceanu declara că îi pare rău că a făcut greşeala de a apărea la acelaşi post de televiziune la care apare şi Adrian Păunescu şi că nu va mai face această greşeală. Azi specialistul în lichele a stat vreo oră în studio la Realitatea.

Acelaşi post a dezbătut pe larg şi grava problemă Emo. N-am văzut. Dar vine nevastă-mea acasă şi îmi povesteşte cum au adunat în studio vreo 20 de "specialişti" şi un emo. "Îmi şi închipui cum a decurs şedinţa de redacţie", zice ea. "Îi chemăm pe ăştia dar trebuie neapărat să găsim şi un ciudat. Faceţi rost de un ciudat din ăsta!!!" Şi oamenii au făcut rost.

"Băi dragă, da maneliştii de ce nu se sinucid?", zice ea.

N-am găsit răspuns. Dar acum am altă treabă. Trebuie să îmi cer scuze faţă de oamenii de la Gândul care în ediţia de ieri nu au dat decât o ştire în legătură cu acest subiect. Se pare că azi şi-au dat seama că au pierdut subiectul şi în noua ediţie s-au pus pe treabă. Au şi un montaj de ăla frumos de la Pro.

Şi dacă tot a venit vorba, trebuie să vă fac o măturisire. La viaţa mea am fost un satanist de frunte. De prima oară când m-a văzut cu plete, mama mi-a zis că eu nu sunt normal. M-am dat cu sataniştii, a zis ea. Acum când am o chelie de invidiat, mama nu e de acord că mi-am lăsat cioc. Mama nu m-a înţeles niciodată. Îmi pare rău că nu m-am sinucis la timp. Apăream şi io în ziare. Aşa că vă rog pe voi fraţi satanişti cu chelie şi vreo doi copii de crescut, haideţi să ne reabilităm. Tre să facem ceva. Pe vremea noastră se purtau tricourile cu Metallica, nu frezele astea fistichii. Pe vremea nostră ne deprimam şi când ascultam folk. (Bine, hai, treacă de la mine, ne melancolizam sau... ne îmbătam, tot aia...) Nu lăsaţi puştii să ne-o ia înainte! Vă rog io frumos din tot sufletul meu emotiv de satanist ce sunt!

Emo Liiceanu

Nu mă pot abţine să nu pomenesc despre marile subiecte din presa de azi.

Deschiderea de ziar în Cotidianul constă într-un text al lui Liiceanu. De ieri au anunţat băieţii că vor publica un text "cutremurător". Ei bine textul cutremurător este unul scris pe 30 decembrie 1989, UAU!, care este actual şi azi, UAU!. S-o fi supărat domnu Găbiţă din nou, ca atunci când a publicat penibilitatea cu Siegfried şi Marcello? O fi nemulţumit de cum i se vând cărţile? Or fi simţit şefii de la ziar nevoia să-l mai pupe puţin în cur?

Însă subiectul zilei, în mai toate ziarele de azi e sinuciderea unei fete de 12 ani. Şi mai toate articolele ajung indirect la aceaiaşi concluzie: s-a sinucis pentru că se îmbrăca ciudat şi asculta muzică ciudată. Era, vai de mine, "o adeptă a curentului EMO".
Se îmbrăca numai în negru, era o fire retrasă şi rebelă', ne-a spus una dintre vecine în Libertatea.
CURENT PERICULOS În opinia psihologilor, părinţii şi profesorii sunt responsabili pentru generaţia „emo“, o generaţie de adolescenţi antisociali, depresivi şi melancolici în Evenimentul Zilei.
Mergea în tenişi şi pe pantaloni avea agăţate suzete cu ace de siguranţă în Gardianul.

Asta e. Se pare că sataniştii nu mai sunt la modă. S-a descoperit un nou curent periculos. Şi fiţi atenţi la primul comentariu de sub ştirea pe aceiaşi temă din Gândul.
Omul a aflat despre ce e vorba din alte ziare şi acum tre să le spună şi proştilor ăstora cum vine treaba:

titlul este incorect. aflam ca fetita era intr-o secta ciudata (sau ce-o fi fost) se certa zilnic cu mama, avea un comportament ciudat, o tinuta vestimentara cel putin fistichie si mai plangea si dupa un prieten care o lasase. daca la 12 ani fetitele se preocupa de prieteni, viata sexuala, muzica satanista si alte aiureli, in loc sa invete sa se spele ca lumea, sa-si sufle nasul si sa mearga la bibiloteci, ca sa invete, atunci la ce sa ne mai asteptam?

Satanişti din toată ţara, adică voi toţi ăia care aţi avut părul lung în liceu şi aţi purtat tricouri negre, uitaţi că acum aveţi chelie şi burtică! Haideţi să ne unim, să facem repede ceva demonic că ne iau faţa puştii ăştia cu emoţiile lor!!!!!!!!

PERSEPOLIS nu e un film pentru copii

Ţin să spun asta în speranţa vreun părinte care vrea să-şi ducă copilul la film găseşte postul ăsta. Când am văzut io filmul în sala erau vreo trei prichindei şi, unul dintre ei, nu ştiu dacă avea doi ani. Normal că s-au plictisit, au început să urle, etc. Aşadar, dragi părinţi de pretutindeni, Persepolis este un film politic. Un film bun dar nu pentru copii. Are poveste, e amuzant, s-ar putea să înteleagă şi copiii ceva, dar nu este un film la care să vă scoateţi prichindeii sâmbătă seara.
Nu toate operele de animaţie sunt pentru copii. E normal să se creadă aşa într-o ţară în care film de animaţie nu există, iar la teatrele de animaţie se joacă numai Capra cu trei iezi, Scufiţa Roşie, s.a.m.d.
Dar EXISTĂ şi animaţii pentru adulţi. Nu la noi, la ei.

Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro - Antonio Tabucchi

Dacă tot a trecut nenea asta prin România, am zis să văd şi io cu ce se manâncă italianul pasionat de cultura portugheză. Capul pierdut... cred că e mai interesant pentru "viziunea profetică" decât ca roman. (Adică omul s-a inspirat de evenimente reale şi a publicat volumul înainte ca poliţia să rezolve cazul. Iar când ancheta s-a încheiat, mare parte din ficţiunea lui Tabucchi s-a dovedit a fi aproape de realitate.)
În rest, Damasceno Monteiro e un roman politist care se citeşte foarte uşor. Are mai puţin de 200 de pagini, în cel mai mic format posibil, şi nici nu-ţi cere prea multă concentrare. Are un personaj, avocatul, care vorbeşte mult şi prost. Bănuiesc că acest personaj ar fi trebuit să fie un fel de "raisonneur" sau, eu ştiu, "cheia" cărţii. Dar, avocatul nu face decât să fragmenteze acţiunea. În plus, emite cîteva zeci de teorii politico-filosofice, mai mult sau mai puţin stupide, total inutile în economia povestirii.

Jonathan Safran Foer

Extrem de tare şi incredibil de aproape e cea mai mişto carte pe care am citit-o anul trecut. Şi cel mai tare e că seamănă perfect cu cartea lu' nevasta-sa: Nicole Krauss. Personajele, povestea, tonul sunt identice. Dar a lui e ceva mai bună. Safran Foer zicea anul trecut la videoconferinţa de lansare a cărţii că nu îşi arată cărţile unul-altuia înainte ca acestea să fie terminate. (Atunci probabil că au urmat aceleaşi cursuri de "writing".)
Aşadar, pentru că mi-a plăcut mult prima carte tradusă - care e a doua carte scrisă de Foer - am pus mâna şi pe prima carte a lui, Totul e iluminat. Dar nu am putut să trec de primele 30 de pagini. E proastă. Sau e proastă traducerea. Aşa că am comandat cartea în engleză să văd care, ce şi cum. După ce-o citesc vă spun.

Tihna - Attila Bartis

E foarte important să citiţi Tihna în tihnă. Chiar merită, dar fragmentarea excesivă vă poate face să abandonaţi cartea după câteva pagini. La una-două-maxim cinci pagini autorul schimbă timpul povestirii. Şi niciodată nu reia ceea ce a mai povestit odată. Are pretenţia ca tu, biet cititor, să ţii minte perfect ceea ce s-a întâmplat cu 50 de pagini în urmă. Din cauza asta e foarte greu de urmărit, şi dacă la un moment dat ai scăpat ceva, asta e, el nu-ţi mai zice încă o dată.
Cum nu sunt foarte bun la reţinut numele personajelor, eu am încurcat sora cu iubita de nu ştiu câte ori. Şi nu sunt decât trei personaje feminine (importante) în tot romanul. Din fericire, personajul mamei e inconfundabil.
Am citit pe la alţii că romanul ar fi foarte violent. Mie nu mi s-a părut. Oi fi eu mai insenbibil. Ce-i drept sunt pe acolo un incest, neşte scene de sex de ţi se scoală păru-cap (nu de plăcere), o sinucidere etc... Dar nimic nu e plus. Nu e nimic care să pară forţat. E greu de digerat, dar merită.

A, dacă vreţi să aflaţi şi despre ce e vorba, uitati-vă pe la alţii.
Aici sau aici sau aici sau aici sau ...

Adrian Iorgulescu - faţa în faţă cu istoria

Of, ce pacat. Adrian Iorgulescu a ratat şansa de a intra în istorie. Vedeţi cum în Suplimentul de Cultură.
Poate reuşeste, totuşi, săptămâna viitoare.

Observator are site nou

Observator Cultural şi-a făcut un site nou, citibil. Ura! Mai sunt încă publicaţii culturale cu pretenţii care nu au auzit de internet (vezi Dilemateca) sau extraordinarul site al Dilemei Vechi.

p.s. cu sau fără legatura: Am gasit (abia) azi un articol al lui mihai iovănel despre critica literară în publicatiile româneşti. Citiţi-l că merită!
E din revista Cultura (o altă publicaţie care se îngrijeşte "mult" de site-ul său).

Rusia lui Putin

După ce a băut toată ziua, un comandant al unei unităţi "în misiune" în Cecenia are chef şi de ceva distracţie. "Hai să bombardăm satul din vale", zice el. Îl leagă pe colonelul care se opune distracţiei şi... dăi cu tunul. La un moment dat i se face chef şi de un futai, aşa că pleacă în sat cu tancul şi răpeşte o femeie. O aduce în cortul lui, o violează şi, apoi, o omoară.
Interesantă e şi urmarea. La tribunal comandantul a susţinut că femeia era o lunetistă (!!!!!!!) din trupele de gherilă şi că a omorât-o în legitimă apărare. (Se pare că fata, după ce se autoviolase, a vrut să îl omoare pe bietul comandant). Ce e şi mai interesant e că întreaga Rusie îl susţinea pe acest brav bărbat rus şi a fost chiar şocată să afle că tribunalul l-a condamnat. Să nu credeţi acum că astfel de fapte se pedepsesc în Rusia. A fost unul din puţinele cazuri în care un comandant din armată a avut de suferit.
E doar una din poveştile reale pe care le veţi găsi în cartea Annei Politkovskaia. O lectură fff interesantă şi pentru cei cărora nu le plac nici politica, nici cărţile politice.

Frumoasă este şi povestea cărţii în România, unde reclama outdoor a fost cenzurată. Povestea o găsiţi aici. A apărut şi un articol pe această temă, dar presa noastră scumpă şi dragă a fost mai preocupată de extraordinarul moment în care băsescu a dat mâna cu putin. (Dar ce vorbesc io? A doua zi după "incidentul" de la Timpuri Noi, câteva ziare s-au grăbit să anunţe "eficienţa poliţiei în anihilarea bandelor de anahişti". Până acum n-am văzut încă nicio reacţie din partea autorităţilor, nicio scuză, nicio demisie, nicio demitere. Cred că ei sunt chiar convinşi că au acţionat corect.)
La fel de surpinzătoare mi se pare şi lipsa de reacţie a editurii, care ar fi putut să facă un mic scandal, măcar aşa, ca să îşi vândă mai bine cartea. Dar scandalul e o strategie de marketing. Prea complicat, nu?

Remuşcare

Pe tot parcursul vizionării am avut impresia că regizorul e mai degrabă interesat de cât de bine îi stă şuviţa lu’ Keira Knightley, de cum îi stă breteaua de la rochie, de cât de frumoasă e imaginea, decât de poveste. Pân la urmă i-a iesit şi povestea, iar filmul nu e chiar rău. Dacă n-ar fi avut atât de multe faze kitsch, ar fi fost chiar mai bun. (El alergând după autobuz, perdeluţa fluturând la geam, etc.). Da văd că kitsch-ul dă bine. Atonement a luat o groază de premii. Da’ şi Titanicu’ a luat şi un kitsch mai mare ca ăla nu cred să se existe. Când te buşeste râsul la o secvenţă dramatică, nu e tocmai bine.
Şi nu am înţeles de ce distribuitorii filmului au ales titlul Remuşcare, când traducerea în română a cărţii lui McEwan poartă titlul Ispăşire.

Un magazin s-a tranformat in galerie de arta

Magazinul Kenvello de la Universitate s-a defiinţat şi în locul lui a apărut o galerie de artă. Temporar. Mai multe detalii aici.

Mihaela Radulescu nu a venit la Pamuk

Recunoaşteţi afişul din imaginea alăturată? Ei bine, Mihaela NU A VENIT la Pamuk. Au fost în schimb câţiva care păreau că nu au deschis vreo carte a turcului.
În rest, a fost frumos. Românesc. Neşte sticle de apă dar niciun pahar pt invitaţi. Un microfon care nu mergea. Întrebări kilometrice. Pierdut timp cu lectura din carte, în condiţiile în care totul trebuia să se încheie la 7.30 fix. Evident că a început şi cu întâziere: 15 min. De 2 ori l-au întrerupt pe om din dicurs
Dar astea ar fi trecut neobservate, dk întrebările ar fi fost interesante şi incitante. A fost de alea de om care azi a auzit de Pamuk şi tre să pună şi el o întrebare.

p.s.1 cică mihalela n-a venit pt că avut nu ştiu ce contract de onorat. Slavă domnului am scăpat de un alt moment penibil în seara asta...

p.s.2 mihaela răduleascu este unul din puţinii jurnalişti din românia care au ocazia să facă interviu cu pamuk. E normal, nu? Cartea ei s-a vândut mai bine decât alea ale lu orhan.

p.s. + infinit: se pare că mihaela n-a mai facut interviu cu pamuk.