Minune: un manelist cu căşti

După ce a urcat în tramvai a băgat rapid mâna mâna în buzunar. Şi-a scos de acolo telefonul mobil. "Of, nu!", mi-am zis eu, disperat că voi audia, din nou, fără voia mea, muzici cu duşmani, bani şi fete dotate. Dar nu. El a băgat mâna într-un alt buzunar de unde a scos o pereche de căşti. A conectat căştile de la telefon, şi-a pus căştile la urechi şi... a apăsat pe play. Am auzit destul de clar cum cântăreţul zicea ceva de "cea mai nouă melodie" şi de "bani". Apoi orchestra a acoperit vocea solistului şi n-am mai înţeles niciun cuvânt. Auzeam doar un ritm. Îmi dădeam seama că omul ascultă manele, dar era aşa cum ştii că cel care stă lângă tine în tramvai, în metrou, în autobuz ascultă heavy metal sau pop sau tehno. El nu te obligă şi pe tine să asculţi muzica lui, dar cum volumul e dat la maxim e aproape imposibil să nu îşi dai seama ce gen preferă. A fost primul manelist cu căşti pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Am văzut cu ochii mei minunea în tramvaiul 41. Dacă mi-ar povesti cineva întâmplarea asta, n-aş crede...
Până acum m-am pus la curent cu noile hituri ale genului prin intermediul telefoanelor date pe speaker în metrou sau autobuz, prin intermediul boxelor de la maşini şi cu ajutorul vecinilor care se strâng sâmbata la un mic în faţa blocului. Şi de fiecare dată îmi aduc aminte de o întâmplare din facultate, care mi se pare mie definitorie pentru acest gen de oameni.
La un moment dat, în timpul unui curs, a început să se audă prea tare, una din melodiile celebre cu duşmanii şi valoarea. Nu se mai înţelegea nimic din ce spunea profa. Adică în loc să auzim cum e cu Goldoni şi alte chestii d-astea boring, auzeam cum e cu băieţii şi duşmanii lor. Ne-am dus să închidem geamul, dar înainte am vrut să vedem cine ascultă muzică de asta. Pe pervaz erau două boxe imense îndreptate spre curte. Volumul dat la maxim. În curte: NIMENI.