N-am vrut să mai scriu despre spect. ăsta, pentru că l-am văzut mai demult. Dar e evenimentul care m-a făcut să deschid acest blog. Nu spectacolul în sine, ci receptarea lui, faptul că a primit jde cronici elogioase degeaba. Nu e chiar o catastrofă, dar, dacă în spectacol joacă preşedintele Uniter şi directorul TNB, şi dacă montarea e făcută de Tocilescu, nu înseamnă neapărat că avem de-a face cu o operă genială. Mi se pare că astea două au fost criteriile după care au judecat cei mai mulţi pentru că nu pot să cred că oamenii ăia care l-au ridicat în slăvi nu s-au plictisit niciun moment în cele 4 ore de stat pe scaun.
Decorul e foarte mişto, Caramitru e ok (doar ok), dar... Tocilescu face din nou 2 spectacole în unu singur (la Scrisoarea pierdută reuşise chiar trei). Dacă în prima parte totul este tratat ironic (şi e ok), a doua parte e doar o banală secvenţă de război în care unii urlă "noi o să învingem", ăilalţi "ba noi" (asta când se înţelege ce spun) şi pân la urmă, surpriză, câştigă personajul principal. Conflict ioc, suspans-tensiune zero. Bătălia în sine e o proiecţie. Regele Angliei îl invită pe Regele Franţei să se uite la film. (Pe bune!!!) Şi pe ecran apar imagini din conflicte armate contemporane. Adică vedem tunuri, avioane, blocuri dărâmate etc. Într-un spectacol în care nimic altceva (dpdv vizual) nu duce spre secolul XX.
Cred că diferenţa între prima şi a doua parte se vede cel mai bine în scenele cu scoţienii. Aceste personajele sunt mult îngroşate, caricaturale (aproape de Vacanţa Mare, că altcumva nu ştiu cu să le descriu). Dacă înainte de pauză, apariţia scoţienilor pare un pic prea mult în context, în a doua parte (în care toată lumea spune cuvinte înălţătoare) deja sunt dintr-un alt film.
Fotografii de pe www.tnb.ro
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu