Sindromul telenovelă

Cu câteva zile în urmă am fost la Complexul România. Unul din lucrurile pe care le reproşau amicii mei spectacolului (la berea de după, evident) era faptul că unele scene erau prea "mură-n gură". Adică, ceva de genul: spectatorul nu e prost, ştie că te-ai referit la Iliescu fără să îi arăţi şi o poză cu Iliescu. Se pare, totuşi, că unii spectatori nu sunt chiar atât de deştepţi.
A doua zi am fost la Orfelinatul. După film, pe drumul spre metrou, în spatele nostru erau câţiva tineri pe care îi văzusem în sala de cinema. Evident, vorbeau despre film. Dar ce credeţi că vorbeau? Îşi povesteau unul altuia filmul. Adică: aia îşi căuta copilul, în casă erau spirite, femeia a crezut în spirite, femeia cu ochelari i-a omorât pe toţi, soţul s-a dus la Poliţie, s.a.m.d Nu ziceau ceva de genul: ce mişto a fost faza aia când a omorât-o pe aia sau ce naşpa a fost faza când i-a rupt degetele. Nu. Pur şi simplu, îşi povesteau unul altuia filmul pe care îl văzuseră împreună, aşa cum îi povesteşti cuiva care nu l-a văzut. Toţi ieşiseră de la film.
Asta mi-a adus aminte de ceva. De sindromul telenovelă. Aşa îi zic eu, pentru că de obicei îl practică oamenii care se uită la astfel de seriale. El constă în a descrie acţiunea de pe ecran. Adică: personajul din film ia o scrumieră de pe masă. Comentariul telespectatorului: A luat scrumiera. În film, ea îi spune lui. Te iubesc. Comentariu: Îl iubeşte. În film ia foc o casă. Comentariu: A luat foc casa!
p.s. Nu e nici urmă de exagerare în ceea ce am descris.